ARESTUL LA DOMICILIU SI INFRACTIUNEA DE EVADARE

By ianuarie 4, 2017Diverse

CARACTERUL PRIVATIV SAU RESTRICTIV AL MASURII PREVENTIVE.

Infractiunea de evadare, prevazuta de art. 285 NCP reia in linii mari dispozitiile art. 269 ale vechiului Cod. Astfel, exista o forma simpla, constand in evadarea din starea legala de retinere sau de detinere, legea retinand si o forma agravata.

Noul cod introduce insa si doua forme asimilate.
Astfel, se considera evadare si neprezentarea nejustificata a persoanei condamnate la locul de detinere, la expirarea perioadei in care s-a aflat legal in stare de libertate sau parasirea, fara autorizare, de catre persoana condamnata, a locului de munca, aflat in exteriorul locului de detinere. Doctrina arata ca “prin introducerea acestei norme explicative au fost evitate controversele ce ar fi putut lua nastere cu privire la semnificatia termenul de „evadare” utilizat in definitia infractiunii examinate, aceasta, cu atat mai mult cu cat in vorbirea obisnuita termenul aratat semnifica scaparea prin fuga a unei persoane de sub paza. Or, in cele doua situatii aratate la lit. a) si b) ale alin. (3), faptuitorul nu se afla sub paza si astfel nu se poate vorbi de o fuga, de o scapare de sub garda.” De fapt, prin insasi definitia data de DEX, evadarea implica o fuga de sub paza.

Odata cu introducerea in sistemul procesual penal roman prin noul cod de procedura penala a masurii preventive a arestului domiciliar, se naste o intrebare legitima cu privire la aptitudinea acestuia de a constitui starea premisa a infractiunii de evadare. Inainte de aceasta se impune insa o privire asupra caracterului noii masuri preventive

Potrivit art. 218 CPP, „Arestul la domiciliu se dispune de catre judecatorul de drepturi si libertati, de catre judecatorul de camera preliminara sau de catre instanta de judecata, daca sunt indeplinite conditiile prevazute la art. 223 si luarea acestei masuri este necesara si suficienta pentru realizarea unuia dintre scopurile prevazute la art. 202 alin. (1).Aprecierea indeplinirii conditiilor prevazute la alin. (1) se face tinandu-se seama de gradul de pericol al infractiunii, de scopul masurii, de sanatatea, varsta, situatia familiala si alte imprejurari privind persoana fata de care se ia masura.Masura nu poate fi dispusa cu privire la inculpatul fata de care exista suspiciunea rezonabila ca a savarsit o infractiune asupra unui membru de familie si cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infractiunea de evadare.”

Ratiunea acestei din urma prohibitii pare a fi una de politica penala-predispozitia persoanei pentru sustragerea de la restrictiile legale, astfel incat se poate presupune ca masura luata nu ar avea niciun efect preventiv in privinta sa, fiind existent riscul incalcarii obligatiilor impuse. Totusi, norma pare a avea unele valente discriminatorii bazate pe vechi teorii pozitiviste privind predispozitia infractionala. S-a apreciat in mod just insa ca interdictia nu se aplica persoanelor reabilitate.

 

Potrivit art. 221 al. 1 CPP, “Masura arestului la domiciliu consta in obligatia impusa inculpatului, pe o perioada determinata, de a nu parasi imobilul unde locuieste, fara permisiunea organului judiciar care a dispus masura sau in fata caruia se afla cauza si de a se supune unor restrictii stabilite de acesta.” Desi asimilata de legiuitor, atat in codul de procedura cat si in legi speciale cu masura preventiva privativa de libertate, marea parte a doctrinei o considera totusi mai apropiata masurilor neprivative de libertate, ca fiind o forma particulara a controlului judiciar, in care inculpatului i de restrange doar libertatea de miscare, iar nu cea fizica.

 

In sustinerea caracterului de masura privativa pot sta anumite argumente de natura normativa. Astfel, potrivit art. 399 al. 9 CPP, “Durata masurii arestului la domiciliu se deduce din durata aplicata prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsa”. Chiar si identitatea conditiilor de luare a masurii cu cele ale luarii arestului preventiv ar putea fi un argument pentru caracterul ei de masura privativa, prin aceasta avand un caracter exceptional.

 

Executarea masurii arestului domiciliar este reglementata de Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal, iar nu de Legea privitoare la masurile neprivative.

 

Aspectul dispunerii acestuia de un judecator, nu si de procuror, sustine de asemenea caracterul de exceptie care il apropie de masura privativa.

 

Cu toate acestea, art. 222 CPP in al. 9 si 10 aduce o nuantare, prevazand ca durata maxima a masurii arestului la domiciliu, in cursul urmaririi penale, este de 180 de zile si durata arestului la domiciliu nu se ia in considerare pentru calculul duratei maxime a masurii arestarii preventive a inculpatului in cursul urmaririi penale. Prin urmare, in situatia in care a fost luata in privinta sa masura arestului domiciliar, dupa 180 de zile, ar putea fi luata tot pentru acea perioada masura arestului preventiv, prima masura nededucandu-se din cealalta. Daca am recunoaste caracterul pur de privare al masurii, arestul domiciliar nu ar trebui sa poata fi cumulat cu cel preventiv.

Se poate afirma ca tendinta legiuitorului de a asimila arestul domiciliar unei masuri privative de libertate este data de art. 9 CPP, apreciat ca avand o sfera de protectie a drepturilor omului chiar mai extinsa decat Constitutie si CEDO. Acestea din urma restrang sfera de aplicare a dreptului statuat de art. 5 par. 1 (dreptul la libertate si siguranta) din Conventie la masurile privative de libertate, nu si la cele restrictive de libertate. Se face distinctie astfel intre libertatea fizica si libertatea de circulatie a persoanei.

 

In cauza Sissanis contra Romaniei, Curtea de la Strasbourg a constatat ca interdictia de a parasi tara a incalcat art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie (libertatea de miscare) dar ca nu a avut loc o incalcare a art. 1 par. 1 (dreptul la libertate).

 

O alta decizie deosebit de controversata in materie este cea pronuntata in cauza Guzzardi contra Italiei. Michelle Guzardi a facut obiectul unei decizii de stabilire a domiciliului fortat pe o insula in largul coastei Sardiniei, Curtea, stabilind cu o majoritate de 10 la 8 voturi ca a existat o incalcare a dreptului la libertate . S-a statuat  astfel ca privarea de libertate nu priveste in speta simple restrictii ale libertatii de a circula, ci mai mult decat atat. Pentru a determina daca o persoana este privata de libertate trebuie plecat de la situatia sa concreta si trebuie luate in calcul tipul, durata, efectele si modalitatile de executare a masurii in cauza. Intre privarea de libertate si restrangerea libertatii de miscare nu exista decat o diferenta de intensitate, nu de natura sau esenta. Plasarea unei situatii in una din cele doua forme este, in cazuri marginale, destul de dificila. In speta, chiar daca spatiul avut la dispozitie de catre reclamant pentru a se deplasa depasea cu mult dimensiunile unei celule si nu existau niciun fel de obstacole materiale care sa circumscrie acel spatiu, el nu avea acces decat la spatiul unei parti mici dintr-o insula, ceea ce este echivalent cu o privare de libertate.

 

Chiar daca din considerentele deciziei mai sus aratate ar putea sa reiese ca situatia este lamurita, prin pastrarea marjei de apreciere de la caz la caz, intrebarea subzista-este arestul domiciliar o privare a libertatii fizice sau doar o restrictie a libertatii de circulatie?

 

In incercarea de a gasi un raspuns este necesar a ne raporta si la art. 126 din Legea 254/2013. Astfel,Prin imobil in care se executa arestul la domiciliu, prevazut la art. 221 alin. (1) din Codul de procedura penala, se intelege locuinta inculpatului, incaperea, dependinta sau locul imprejmuit tinand de acestea.” Asa cum plastic s-a subliniat, imobilul poate fi, de la o garsoniera sau o camera de camin in cazul unor inculpati, la casa si curtea generoasa in cazul altora. Este evident ca, in cazul in care imobilul cuprinde casa si teren, libertatea de miscare nu este restransa la constructie, extinzandu-se si la curte, gradina sau parc, esential fiind ca acestea sa tina de cea dintai, sa fie o prelungire a imobilului de locuit.

 

Un alt argument care ar sustine caracterul de restrictie in dauna celui de privare este si modul in care este supravegheata masura. In primul rand, potrivit art. 221 al. 3 CPP, purtarea sistemului electronic de supraveghere este o optiune, a carei dispunere este lasata la aprecierea judecatorului ce stabileste masura. De fapt, in prezent, chiar daca ar fi dispusa, din lipsa alocarilor bugetare, aceasta nu ar putea fi pusa in practica.

 

Persoana arestata la domiciliu nu se afla sub paza permanenta, ca aceea aflata in locurile special de detinere.  Potrivit art. 125 din Legea 254/2013, indeplinirea masurilor este supravegheata de organele de politie, iar nu persoana, asa cum eronat s-ar putea interpreta. Singura modalitate de supraveghere cu caracter de intruziune domiciliara este prevazuta de art. 129 al. 3 din legea speciala, “Organul de supraveghere dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite inopinate, in orice moment al zilei, la locuinta inculpatului sau in locurile stabilite prin incheierea judecatorului de drepturi si libertati, judecatorului de camera preliminara sau instantei de judecata, pentru verificarea respectarii masurii si a obligatiilor de catre persoana supravegheata. Efectuarea de vizite inopinate de catre organul de supraveghere este adusa de indata la cunostinta judecatorului de drepturi si libertati, a judecatorului de camera preliminara sau a instantei de judecata, dupa caz”. Pentru asigurarea operativitatii acestor vizite, art. 221 al. 10 CPP permite ca
pe durata vizitei, organul de politie sa poata patrunde in imobilul unde se executa masura, fara invoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc impreuna cu acesta.

 

Din interpretarea dispozitiilor legale, inculpatul arestat la domiciliu ar putea sa il paraseasca in trei situatii: pentru a se prezenta la chemarea organelor judiciare, pe baza unei aprobari prealabile in urma unei cereri temeinic motivate (ar fi justificate deplasarea la locul de munca, cursuri scolare, procurarea mijloacelor de existenta) precum si in cazuri urgente, fara aprobare prealabila (pentru protejarea sanatatii, a vietii sau a bunurilor), cu obligarea de informare organului de supraveghere.

In cazul in care constata nerespectarea cu rea-credinta a masurii si a obligatiilor impuse inculpatului, organul de supraveghere intocmeste o sesizare motivata pe care o inainteaza, procurorului, in cursul urmaririi penale, judecatorului de camera preliminara, in procedura de camera preliminara, sau instantei de judecata, in cursul judecatii. In baza acestei sesizari la care se poate adauga si existenta suspiciunii rezonabile ca  inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune pentru care s-a dispus punerea in miscare a actiunii penale impotriva sa, judecatorul de drepturi si libertati, judecatorul de camera preliminara ori instanta de judecata, la cererea motivata a procurorului sau din oficiu, poate dispune inlocuirea arestului la domiciliu cu masura arestarii preventive, in conditiile prevazute de lege. Inlocuirea se va realiza in baza art, 242 al. 3 CPP.

Inlocuirea arestului domiciliar cu masura mai severa nu este o obligatie pentru instanta, ci o posibilitate, chiar daca la luarea primeia au fost deja analizate conditiile prevazute de art. 223 CPP. Aceasta deoarece criteriul ultim este acela al oportunitatii si necesitatii luarii masurii extreme, prin raportare la criteriile prevazute de art. 202, 218 al. 2 si art. 223 al. 2 teza finala, neputand exista de lege lata un caz in care, fara aceasta analiza, masura arestului sa fie obligatorie.

Dupa o scurta incursiune in caracteristicile arestului domiciliar care, fie il apropie, fie il indeparteaza de caracterul privativ de libertate, se impune revenirea la analiza infractiunii de evadare prin prisma conditiei preexistente.

In legatura cu indeplinirea elementelor constitutive ale infractiunii de evadare in cazul parasirii fara drept a arestului domiciliar, doctrina nu este unanima. Astfel, un autor arata ca nu poate fi subiect activ nemijlocit al infractiunii de evadare inculpatul arestat la domiciliu. Alti autori considera  ca este in stare de retinere persoana impotriva careia s-a luat in mod concret, efectiv, masura privativa de libertate a retinerii in conformitate cu prevederile legale ori cel fata de care s-a luat masura arestului la domiciliu sau arestarii preventive.

In aceste din urma opinii se arata ca, in intelesul art. 285 C. pen., retinerea sau detinerea unei persoane este legala din momentul in care s-a emis, dupa caz, ordonanta de retinere, mandatul de arestare sau mandatul de executare a pedepsei de catre organul judiciar competent a lua o atare masura.

Se omite insa un aspect esential, printre cele mai puternice argumente in favoarea inexistentei infractiunii aratate (dar si al caracterului doar de restrictie al masurii), si anume ca potrivit art. 2 al. 3 din Legea 254/2013, “Arestul la domiciliu se executa numai in temeiul incheierii dispuse de judecatorul de drepturi si libertati, de judecatorul de camera preliminara sau, dupa caz, de instanta de judecata, potrivit dispozitiilor Codului de procedura penala.” Astfel, instanta nu va emite mandat de arest la domiciliu. Diferenta este una de nuanta, insa esentiala. Mandatul de arestare este un ordin, care accentueaza caracterul privativ al masurii, urmand firesc incatusarea si plasarea in centrul de detinere. Lipsa ordinului atenueaza puternic caracterul privativ al arestului domiciliar. Tocmai de aceea apreciem ca nu ne aflam intr-o stare de retinere sau detinere in sensul art. 285 CP.

Revenind la cele expuse in debutul analizei, exista de lege lata doua situatii care, desi nu reprezinta o fuga de sub paza, sunt asimilate evadarii, ambele privind persoanele condamnate. Prima situatie ar exista in cazul persoanei condamnate aflata in permisia prevazuta de Legea executarii pedepselor si care nu se prezinta dupa expirarea perioadei la penitenciar. A doua situatie se refera la persoanele condamnate definitiv aflate in regim deschis de executare si care executa munca fara paza in afara penitenciarelor.

Chiar daca se indeparteaza de definitia clasica a evadarii, cele doua situatii au a fi interpretate strict, fiind evident in opinia noastra ca daca legiuitorul ar fi avut in vedere si alte situatii, le-ar fi enumerat. Prin urmare, starea de arest domiciliar nu se poate circumscrie nici formei tip nici celor doua forme asimilate.

In sustinerea acestei din urma opinii sta si art. 385 din Codul penal Italian, care prevede ca dispozitiile anterioare (privitoare la evadare) se aplica si in cazul in care acuzatul se afla arestat la propria locuinta sau in alt loc special in acest sens. Legiuitorul penal, cand doreste sa incrimineze un anumit comportament, il prevede in mod expres, acesta neputand fi dedus pe calea interpretarii  prin analogie.

Instantele romane de recunoastere ale sentintelor de condamnare italiene pentru infractiunea de evadare din arest domiciliar, incriminata expres asa cum am aratat, sunt inconstante in a le conferi efecte pe teritoriul romanesc, in baza dispozitiilor Legii 302/2004, chiar dupa 1 februarie 2014, unele stabilind corespondenta infractiunii iar altele nu. In opinia noastra, simpla introducere a noii masuri preventive nu trebuie automat sa conduca la existenta dublei incriminari.

Acceptarea incriminarii parasirii fara drept a arestului la domiciliu ca infractiune de evadare ar atinge si problema suportarii unei sanctiuni duble pentru aceeasi fapta. Astfel, pentru o unica activitate, persoana ar urma sa suporte rigorile inlocuirii masurii preventive cu masura mai aspra dar ar fi si judecata si eventual condamnata pentru o infractiune cu aceleasi elemente constitutive, in concurs real cu fapta initiala (pentru care a fost arestat).

In lumina jurisprudentei CEDO  raportata la art. 4 din Protocolul nr. 7 (principiul ne bis in idem) problema pare interesanta. Evadarea unei persoane din arest preventiv nu-i atrage acesteia o alta sanctiune in prima fapta decat intoarcerea in arest dupa capturare. Desigur ca faptele vor fi retinute in concursul real. Evadarea condamnatului atrage consecinte de natura disciplinara. Dar evadarea din arestul la domiciliu atrage, pe langa tratamentul special al pluralitatii si o sanctiune specifica-inlocuirea masurii cu arestul in detentie, pentru o fapta care intruneste elementele unei alte infractiuni concurente.

Prin evaluarea efectuata in cauza Engel contra Olandei, Curtea de la Strasbourg da un sens autonom notiunii de hotarare penala definitiva, raportand-o la severitatea unei sanctiuni aplicate faptuitorului.  Mai mult, in cauza Zolotukhin contra Rusiei, Curtea asmileaza unei hotarari penale o sanctiune contraventionala de detentie administrativa.

Este evident ca o incheiere de inlocuire a arestului la domiciliu cu arestul preventiv, fie ea si confirmata in contestatie nu este o hotarare privind fondul cauzei, dupa cum nici masura preventiva nu este o pedeapsa. Cu toate acestea, o persoana plateste intai cu arestul in detentie iar apoi cu o condamnare pentru aceleasi motive, aspect in opinia noastra in contradictie cu mai multe principii care guverneaza procesul penal.

In concluzie, analizand argumentele pro si contra caracterului privativ de libertate al arestului domiciliar, prin raportare la elementele constitutive ale infractiunii de evadare, opinam ca aceasta din urma nu poate avea ca subiect activ o persoana care nu este retinuta, arestata preventiv sau condamnata definitiv.

 

Avocat ADRIAN STAN – Baroul Timis