CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA PROPORȚIONALITATEA SANCȚIUNILOR PENALE. LIMITELE CONTROLULUI CURȚII CONSTITUȚIONALE. CAZUL CONTRABANDEI ÎN FORMĂ AGRAVATĂ

By iunie 13, 2019Diverse

 

  1. Un regim sancționator atenuat

 

În Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, intrat în vigoare la 1 feebruarie 2014, se consideră că elaborarea unui nou cod este necesară, printre altele, și din perspectiva necesităţii reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator. Sub acest aspect, s-a învederat că, în ultimul deceniu şi jumătate, fenomenul infracţional s-a amplificat, ca urmare a creşterii considerabile a numărului infracţiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor, iar, în faţa acestei realităţi, până la adoptarea noului Cod penal, în planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportună şi suficientă majorarea semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracţiuni. Efectul nu a fost însă nici pe departe cel scontat, întrucât reversul unei asemenea abordări a dus la apariţia unor pedepse cu închisoarea disproporţionate în raport cu importanţa valorii sociale protejate de legea penală şi locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal, ajungându-se astfel la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracţiuni contra patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracţiuni contra vieţii[1].

 

S-a conchis, aşadar, că soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică. Se poate spune că mesajul juridic şi social al noului Cod penal este întemeiat pe obiectivul reformării politicii punitive şi pe cel al standardelor europene, astfel încât abordarea sa conceptuală cuprinde şi o revizuire a pedepselor – fapte şi sancţiuni adaptate realităţilor actuale, întrucât stipularea unor pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scăzută nu este de natură să asigure caracterul previzibil al actului de justiţie.

 

Codul penal din 2014 instituie pentru dreptul material ceea ce autorii de drept comparat[2] numesc modelul liberal, în contradicție cu modelul autoritar. Modelul liberal este corespondentul rigorii procesului echitabil din punct de vedere al teoriei procesual penale. Se vorbește chiar de o depenalizare, respectiv de o creștere a ponderii sancțiunilor alternative, asociată reducerii procentului pedepselor privative de libertate.

 

  1. Legi speciale uitate

 

Noua codificare a revizuit, astfel, sistemul sancționator, prin Legea de punere în aplicare a Codului[3] operându-se modificări și în privința a numeroase legi speciale care prevăd dispoziții penale. Cu toate acestea, cel puțin două legi cu aplicabilitate practică ridicată au scăpat, credem, controlului de proporționalitate al regimului sancționator efectuat de noul legiuitor. Este vorba de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României[4] și de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[5]. Analiza noastră prezentă se oprește asupra normei prevăzută de art. 274 din Codul vamal, ce sancționează contrabanda în formă agravată, însă cu siguranță principiile la care vom face referire au aplicabilitate și în alte situații în care represiunea penală sub aspectul sancțiunii legale depășește limitele de proporționalitate necesare într-o societate democratică.

 

La 21 martie 2018, pe rolul Curții Constituționale[6] a fost înregistrat un nou dosar în care s-au formulat critici privitoare la lipsa de proporționalitate și lipsa de claritate a dispozițiilor art. 274 din Codul vamal. Analiza noastră este axată pe criticile ce le-am formulat în fața instanței a quo, în încercarea de a demonstra că acestea îndeplinesc cel puțin condițiile de pertinență necesare trecerii de filtrul de admisibilitate[7].

 

Desigur că primul impuls, ca replică la formularea unor critici de neconstituționalitate, ce privesc un anume regim sancționator, este acela de a le respinge în principiu, cu argumentația că reglementarea pedepselor aparține legiuitorului, fără alte discuții suplimentare. Prin identificarea unor decizii ale instanței de control constituțional, vom încerca însă să demonstrăm că această afirmație este cel puțin inexactă. Într-o serie de hotărâri, Curtea a formulat aprecieri ce țin de politica penală, de asprimea unui regim de sancționare, de proporționalitate a unor măsuri procesuale și, nu în ultimul rând, de necesitate a adaptării legislației evoluțiilor societății.

 

Potrivit art. 274 din Codul vamal: “Faptele prevăzute la art. 270-273, săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Textul legal este o normă de agravare, incompletă și de referire[8]. Normele incomplete (numite și divizate) își completează structura logică cu elemente cuprinse în același act normativ sau în alte acte normative. Acestea au mai fost definite[9] ca acele norme din structura cărora lipsește fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme.

Dacă ar fi să avem în vedere distincția tradițională a dreptului penal, am putea afirma că art. 274 din Codul vamal este o normă de referire iar nu una de trimitere deoarece, așa cum s-a apreciat în doctrină[10], în timp ce normele de trimitere împrumutau elemente ale dispoziției sau sancțiunea, devenind independente față de normele la care făceau trimitere, normele de referire își completau dispoziția sau sancțiunea, rămânând însă legate de norma care le-a completat.

După intrarea în vigoare a noului Cod penal, distincția nu se mai justifică[11], prin urmare s-a aprecat că noul legiuitor a procedat la unificarea celor două noțiuni, care aveau, e adevărat, un caracter mai degrabă teoretic. Astfel, vom înțelege prin norme de trimitere atât fostele norme de referire cât și cele de trimitere stricto sensu.

Norma precitată împrumută astfel elementul de tipicitate de la art. 270-273 ale Codului vamal, prevăzând o condiție nouă (a pluralității de subiecți activi) dar și o sancțiune specifică, și credem, excesivă.

 

  1. Neconstituționalitatea interpretativă

 

Revenind la criticile de constituționalitate ce credem că pot fi aduse textului de lege, considerăm că acesta poate face obiectul controlului de constituționalitate din cel puțin două perspective.

Astfel, art. 274 din Legea nr. 86/2006  este constituţional doar în măsura în care nu contravine principiului proporționalității pedepselor cu infracțiunea și sintagma “de către două sau mai multe persoane împreună”, din cuprinsul art. 274 din Legea nr. 86/2006 este neconstituțională, fiind lipsită de previzibilitate; de fapt norma este lipsită de previzibilitate și sub aspect sancționator, deoarece diferența mare prescrisă între minimul și maximul pedepsei o lipsesc de un caracter esențial, cel al predictibilității și clarității.

Este fără dubiu că instanța de control evită abolirea normelor incriminatoare, așa că putem spune că nu ne așteptăm ca aceasta să admită o excepție și să declare întregul text de lege ca fiind contrar actului fundamental. Cu toate acestea, este de amintit că instanța s-a pronunțat în numeroase rânduri în care a dat unei norme înțelesul conform Constituției, fără a o declara în integralitate contrară legii fundamentale[12].

Raţiunea opțiunii în multe situații pentru decizii interpretative, cu salvarea normei de drept constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei prevăzute de art.146 lit.d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile. În consecinţă, Curtea reţine că într-o atare situaţie excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă (Decizia CCR nr. 319/2012, parag. III)[13].

Aşadar, Curtea evită să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate şi încearcă să stabilească un înţeles al normei conform cu Constituţia, pronunţarea unei decizii simple sau extreme de abolire a normei constituind o sancţiune de ultimă instanţă, ultima ratio. Exemplificativ, decizii în acest sens sunt Decizia nr. 562/2017[14] cu privire la art. 117 Cod procedură penală), Decizia 302/2017[15] (art. 281 lit.b Cod procedură penală), Decizia nr. 336/2015[16] (nulitatea actului procedural făcut după împlinirea termenului regresiv).

 

  1. Încercări de definire a contrabandei. Obiect juridic

 

În legătură cu obiectul juridic al infracțiunii reglementate de art. 270-274 din Codul Vamal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece Recursul în Interesul Legii a statuat, prin Decizia nr. 17 din 18 noiembrie 2013[17]  că atât în varianta tip, cât şi în cazul infracţiunii asimilate contrabandei, “fapta reprezintă o infracţiune complexă, prin care se incriminează o modalitate specifică de sustragere de la plata taxelor, şi anume prin introducerea sau deţinerea bunurilor (atât a produselor accizabile, cât şi a celor care nu sunt purtătoare de accize), care au intrat în ţară cu încălcarea regimului juridic al frontierei. Deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor şi impozitelor pentru acest tip de bunuri, iar infracţiunea de contrabandă (atât în cazul variantei-tip, cât şi în cel al infracţiunii asimilate celei de contrabandă) reprezintă o infracţiune complexă ce include în obiectul juridic şi în elementul material al laturii obiective atât omisiunea plăţii aceloraşi taxe şi impozite, cât şi introducerea acestora în ţară în mod fraudulos.”

 

Completul desemnat să judece Recursul în interesul Legii a mai arătat că „Aşa fiind, urmarea imediată a infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 constă într-o stare de pericol pentru regimul vamal legal şi pentru încrederea în mărfurile ce sunt introduse în circuitul comercial, infracţiunea asimilată în discuţie fiind o infracţiune de pericol, şi nu de rezultat. Aşadar, se consideră că infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu este condiţionată de existenţa infracţiunii de contrabandă incriminate în art. 270 alin. (1) şi de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006, ci presupune, după caz, ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal fie să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la control vamal, Indiferent de valoarea în vamă a acestora, fie să fie destinate săvârşirii contrabandei, în sensul că sunt menite să fie scoase din ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau prin locurile stabilite pentru controlul vamal, dar prin sustragere de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora”.

Doctrina de drept penal[18] a apreciat că în limbaj curent, contrabanda este considerată o activitate de trecere frauduloasă (clandestină) peste frontieră a mărfurilor interzise sau sustrase de la plata taxelor vamale. Contrabanda, se afirmă, provine din cuvintele italiene contra (împotrivă) și bando (lege, proclamație, decret), deci este o activitate contrară legii vamale. S-a mai spus că noţiunea de „contrabandă” are două înţelesuriunul juridic, definit de dispoziţiile art. 270 alin. (1) şi (2) din Codul vamal, şi altul colocvial, definit în dicţionare şi al cărui conţinut este relativ incert, folosit în vorbirea comună  cu sensul de atribut al unor bunuri sau mărfuri pentru a arăta provenienţa dubioasă, clandestină sau ilicită a acestora ori faptul că bunurile au fost trecute peste graniţă prin sustragerea de la plata taxelor[19].

 

  1. Texte constituționale și convenționale ce pot fi puse în discuție

 

O enumerare a unor texte consituționale, ale Convenției EDO și ale altor acte internaționale la care statul român este parte credem că se impune, pentru a raporta la acestea criticile formulate în cele ce vor urma.

Potrivit art. 1 al. (5) din Constituția României, „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Potrivit art. 16 al. 1 din Constituție, ”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Potrivit art. 23 al. 12 al Constituției, “nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”.

Potrivit art. 53 al. 2 teza I din Constituția României,  “Restrângerea (unor drepturi, n.n.) poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”.

Potrivit art. 20 al actului fundamental, “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

 

Potrivit art. 7 al. 1 din Convenția  pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, (CEDO), “nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost savârșită, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national si international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decit aceea care era aplicabilă în momentul savârșirii infracțiunii.”

 

De asemenea, potrivit art. 3 din Convenția  pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, (CEDO), nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

 

Potrivit art. 49 al. 3 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010/C 83/02), devenită, ca urmare a aderării, drept intern, “pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.”

 

Recomandarea Consiliului Europei (92) 17 cu privire la consistența sancționării prevede că “minimul și maximul pedepselor trebuie menționate constant în echilibru cu gravitatea reală a faptelor incriminate, iar intervalul dintre minimul și maximul pedepsei nu trebuie să fie prea mare deoarece ar împiedica o orientare precisă a judecătorilor în aplicarea pedepselor.”

  1. Claritate și previzibilitate. Între „bandă” și „mai multe persoane”

 

Sintagma „de către două sau mai multe persoane împreună” folosită de legiuitor în incriminarea prevăzută de art. 274 din Codul Vamal pare lipsită de claritate și previzibilitate, destinatarii normei juridice fiind lipsiți de a cunoaște conținutul acesteia. Lipsa de previzibilitate trebuie raportată și la severitatea pedepsei prevăzută de normă, astfel, cu cât pedeapsa prevăzută este mai ridicată, cu atât textul legal trebuie să ofere un nivel mai înalt de previzibilitate, pentru a înlătura arbitrariul. Aceasta contravine principiului constituțional al legalității incriminării și pedepselor, prevăzut de art. 23 al. 12 din Legea fundamentală.

Deși este greu de identificat terminologic originea sa în limba română, sensul sintagmei de „săvârșire a infracțiunii în  bandă”, în mod tradițional considerată ca o cauză de agravare a pedepsei la acest tip de infracțíuni, era asimilată în vechile legislații vamale unui “grup infracțional de tip organizat”, similar celui definit actualmente de Codul penal din 2009 la art. 367 al. 6[20] sau cel prevăzut înainte de 1 februarie 2014 de art. 7 din Legea nr. 39/2003, ori de art. 323 al vechiului Cod penal, iar nu  orice pluralitate ocazională de făptuitori.[21] În acest fel era incriminată contrabanda agravată și în Codul vamal din 1997 (Legea nr. 141/1997), la art. 179 (persoane constituite în bandă) și Codul vamal al Republicii Socialiste România din 1978[22] (Legea nr. 30/1978, art. 72 lit. c).

De menționat este că în sistemul socialist, considerat unanim unul de tip totalitar, în care este cunoscut interesul sporit avut pentru protecția frontierei de stat, sancționarea formei agravate era de la 2 la 7 ani închisoare . Chiar dacă după intrarea în vigoare a Codului Vamal din 1997 pedepsele au fost considerabil ridicate (la limitele din prezent), menținerea condiției ca persoanele să fie organizate în bandă făcea ca nu orice asociere ocazională să fie sancționată cu aceste pedepse ridicate.

Din acest punct de vedere, Legea nr. 86/2006 (Codul Vamal în vigoare) pare a fi un puternic regres în materie de sancționare a acestui tip de infracțiuni, renunțându-se la noțiunea de „bandă”, cu înțeles de asociere cu structură organizată și instituindu-se circumstanța de agravare pentru orice situație de săvârșire a faptei de două sau mai multe persoane împreună.

În Decizia nr. 363/2015[23], Curtea Constituțională a statuat (parag. 17 și urm.) că „o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. De asemenea s-a arătat că având în vedere principiul generalităţii legilor, reţine că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (…) Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din data de 21 aprilie 2010 „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”. Aşadar, faţă de cele menţionate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.”

În acceași decizie de admitere, Curtea Constituțională a mai arătat că „potrivit tezei întâi din art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege – din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei (paragraful 145), reiterând jurisprudenţa sa anterioară, arată că art. 7 din Convenţie prevede, printre altele, principiul că numai legea poate defini o crimă şi prescrie o pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi, de asemenea, stabileşte principiul că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Rezultă că infracţiunile şi pedepsele relevante trebuie să fie clar definite de lege, cerinţă care este îndeplinită numai în cazul în care individul îşi poate da seama din conţinutul dispoziţiei legale care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În concluzie, Curtea constată că prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Distinct de acestea, Curtea observă că legiuitorul, prin normele criticate, a urmărit să descurajeze contribuabilii de la sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale, însă atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare, nu se poate face decât cu respectarea Constituţiei, care, potrivit art. 1 alin. (5), este obligatorie. Astfel, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă şi accesibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate.”

 

Mai recent, prin Decizia nr. 819/2017[24] (parag. 24), Curtea Constituțonală a arătat că “aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Noţiunea de „drept” utilizată în art. 7 paragraful 1, care corespunde celei de „lege” din cuprinsul altor articole din Convenţie, înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară şi presupune cerinţe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate şi previzibilitate. Aceste cerinţe calitative trebuie întrunite atât în ceea ce priveşte definiţia unei infracţiuni, cât şi cu privire la pedeapsa aplicabilă. Curtea de la Strasbourg consideră că este îndeplinită cerinţa ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanţe şi, dacă este cazul, în urma obţinerii unei asistenţe juridice adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa aplicabilă”.

Așadar, raportat la considerentele Curții (cu putere decizorie în măsura în care susțin dispozitivul), considerăm că lipsa de previzibilitate a sintagmei arătate este mai mult decât evidentă, având în vedere lipsa unei referiri la o normă-definiție a noțiunii și chiar controversele jurisprudențiale și doctrinare asupra interpretării textului.

 

  1. Lipsa de proporționalitate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege

 

Putem afirma că deficiența de reglementare a normei prevăzute de art. 274 din Codul Vamal, în contradicție cu proporționalitatea sistemului sancționator statuat de expunerea de motive și conținutul noul Cod penal afectează garanţiile constituţionale referitoare la exigenţele de previzibilitate impuse, cu valoare de principiu, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, intruziunea în dreptul la libertate și siguranță garantat de Curtea Europeană este disproporționată prin reglementarea unor pedepse de o gravitate extremă, fără o justificare rezonabilă.

 

Cesare Beccaria spunea, la 1764[25], că fapta de contrabandă este o infracțiune care lezează suveranul și națiunea, dar pedeapsa ei nu ar trebui să fie infamantă, deoarece săvârșirea ei nu atrage infamia în fața opiniei publice”. Sporind taxa vamală, crește mereu și câștigul, iar tentația de a face contrabandă și ușurința de a o săvârși cresc odată cu întinderea graniței care trebuie păzită. Totuși, spune Beccaria, „o astfel de infracțiune merită o pedeapsă până la închisoare, dar conformă cu natura acestei infracțiuni. De pildă, închisoarea contrabandistului de tutun nu trebuie să fie comună cu aceea a asasinului sau a hoțului”.

Credem că nici amploarea fenomenului infracțional în contextul aderării la UE al României, nici vulnerabilitățile frontierelor cu statele din afara Comunității Europene, nici presiunile organismelor europene (OLAF) nu pot justifica sancționarea cu pedepse în asemenea limite a unei  infracțiuni de tip financiar, cu consecințe pe planul eludării plății unor accize. Politica penală a statului român nu poate fi aceea de sancționare a contrabandei, chiar calificate, cu limite de pedeapsă mai mari decât, spre exemplu, o infracțiune de trafic de minori în forma agravată.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că limitele de pedeapsă situate între 5 și 15 ani pentru o infracțiune care, în cele din urmă, este una de natură economică, sunt disproporționate în mod evident față de sistemul sancționator prevăzut în Codul penal și în legile speciale, mai mari și decât unele infracțiuni praeterintenționate care duc la moartea unor persoane (art. 195 Cod penal). Se ajunge astfel la sancționarea mai aspră a unei pluralități ocazionale de făptuitori față de o pluralitate constituită (când se reține art. 367 în concurs cu varianta simplă sau asmilată a contrabandei), ceea ce nu poate fi acceptat în mod rezonabil.

 

Distinct de analiza anterioară a sintagmei “de către două sau mai multe persoane împreună”, prin însăși modalitatea de incriminare a pedepsei aferente infracţiunii de contrabandă s-a încălcat principiul constituţional potrivit căruia o normă juridică trebuie să fie previzibilă, astfel încât să fie respectat principiul obligativităţii legii. Previzibilitatea trebuie raportată şi la cerinţa justificării în concret a incriminării faptei penale, pe necesităţi obiective şi sociale arătate de autorităţile legiuitoare, astfel încât să susţină principiul respectării legilor de către cetăţeni[26]. Or, principiile ce stau la baza adoptării oricărei legi au fost încălcate în situaţia de faţă, norma adoptată fiind contrară intenţiei rezultate din Expunerea de motive a Codului penal din 2009, document ce reprezintă în esenţă justificarea socială şi juridică ce stă la baza noii reglementări. În acest sens, Curtea a arătat[27]există o relație între natura drepturilor pe care norma le restrânge și exigența de previzibilitate, se arată astfel că “fără a se erija în legislator pozitiv, Curtea Constituţională observă că reglementarea cât mai exactă a domeniului de aplicare a Legii nr. 298/2008 este cu atât mai necesară având în vedere, în special, natura complexă a drepturilor supuse limitării, precum şi consecinţele pe care un eventual abuz al autorităţilor publice le-ar avea asupra vieţii intime a destinatarilor săi, astfel cum aceasta este percepută la nivelul subiectiv al fiecărui individ.”

 

În mod just doctrina a subliniat că problematica previzibilității normei este strâns legată de interpretare. Astfel, cu cât norma este mai previzibilă, cu atât ea va fi interpretată mai facil. În acest sens responsabilitatea primordială pentru elaborarea unor norme previzibile îi aparține legiuitorului. Cu toate acestea, judecătorul are la rândul său obligația de a remedia lipsa de previzibilitate a normelor până la o eventuală intervenție a legiuitorului[28].

 

Proporționalitatea răspunderii penale, fiind un principiu de origine constituțională, poate face obiectul controlului de constituționalitate.

 

Doctrina de drept constituțional apreciază, în analiza art. 53 din Constituție, că orice restrângere a unor drepturi este constituțională atâta vreme cât este justificată, iar principiul proporționalității poate fi analizat din mai multe perspective, ca principiu inerent funcției juridice a statului-stabilind o relație justă și legitimă între măsura adoptată și realitatea socială din punct de vedere al rezonabilității. proporționalitatea presupune, apoi, o relație justă și rezonabilă între mijloacele utilzate de autoritatea statală și scopul pentru care ele sunt puse în acțiune[29].

 

O condiție pentru restrângerea exercițiului unor drepturi constituționale, mai arată alt autor[30], este respectarea unui raport de proporționalitate între amplitudinea restrângerii și caracterul pericolului care a determinat legiuitorul să opteze pentru restrângere. Această condiție de proporționalitate împiedică excesul de putere legislativă în materie, așează un echilibru între efectul psihologic al restrângerii și valorile ocrotite de stat.

 

Fără îndoială că individualizarea legală a pedepselor se realizează de legiuitor, acesta stabilind pedepsele pentru fiecare infracțiune în parte[31]. În baza acestui principiu, legiuitorul este ținut să aleagă o sancțiune legală care să corespundă importanței valorii sociale ocrotite și intensității atingerii aduse acesteia prin comiterea faptei incriminate. Trebuie stabilit însă un echilibru între dreptul fundamental care face obiectul limitării impuse de sancțiune și valoarea socială a cărei protecție a determinat sancțiunea. În acest sens, legiuitorul nu poate conferi  judecătorului putere absolută în stabilirea pedepsei concrete însă nici nu-i poate lua dreptul de a proceda la individualizarea judiciară. Nu se poate nega faptul că între infracțiune și pedeapsă trebuie să existe o proporționalitate, deoarece pedeapsa, fiind o restrângere a unor drepturi, nu poate fi decât proporțională cu situația care a determinat-o [32].

 

Chiar din punct de vedere al caracterului echitabil al sancțiunilor de drept penal, cu toate că instanța de contencios constituțional a afirmat că echitabilitatea ține doar de procedurile penale și nu de pedepse[33], în doctrina recentă s-a apreciat că echitatea este exprimată prin ideea de proporționalitate, regăsindu-se așadar în dreptul penal substanțial printr-o manieră indirectă, prin intermediul principiului proporționalității pedepselor și cel al necesității intervenției penale. Autoarea mai arată, în acord cu criticile noastre, că deși stabilirea și aplicarea unei pedepse penale reprezintă propriu-zis o limitare a drepturilor și  libertăților, Curtea Constituțională refuză analiza, sub pretext că o recunoaștere a unei competențe în domeniu ar echivala cu un drept de apreciere identic cu cel al legiuitorului[34].

 

Doctrina de drept penal, analizând limitele controlului de constituționalitate asupra raportului de proporționalitate al normelor penale cu pericolul abstract al unor fapte, realizează un examen relevant de drept constituțional comparat[35]. Astfel, autorii arată că Tribunalul constituțional spaniol a stabilit că “cenzura instanței constituționale poate interveni doar atunci când sancțiunea legală atentează la valorile fundamentale ale justiției într-un stat de drept, la principiul unei activități publice nearbitrare și respectuoase cu demnitatea persoanei, cu alte cuvinte atunci când există un dezechilibru vădit și nerezonabil între sancțiunea prevăzută și finalitatea normei penale.”

 

Consiliul Constituțional francez, deși a stabilit că aprecierea proporționalității dintre infracțiune și pedeapsă revine legiuitorului, ”a considerat că cenzura instanței constituționale poate interveni în caz de disproporționalitate vădită”.

 

Curtea supremă canadiană a apreciat că un „minim prea ridicat al pedepsei pentru fapte ce țin de regimul stupefiantelor este vădit disproporționat”, întrucât nu ține seama nici de natura, nici de cantitatea substanței și nici de împrejurările importului ori de persoana traficantului. Curtea constituțională italiană a „declarat  neconstituțională (decizia 341/1994) o pedeapsă minimă de 6 luni închisoare întrucât contravine principiului proporționalității.”

 

Curtea Constituțională a României a fost până la momentul de față reticientă în a cenzura derapajele legiuitorului pe tărâm sancționator, (în acest sens, Decizia nr. 138/2016, Decizia nr. 828/2015).  Aceasta a statuat  că ”stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuţiile puterii legiuitoare. Astfel, menţinerea limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de contrabandă, în forma asimilată, şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. (Decizia CCR nr.138/2016, paragraful 35). De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 27 octombrie 1998, Decizia nr. 78 din 20 mai 1999, şi Decizia nr. 140 din 13 iulie 2000 , Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect alte dispoziţii legale, constatând că, “deşi este adevărat că limita de 50.000.000 lei nu mai reprezintă o valoare constantă în raport cu care se impune un regim sancţionator mai sever, totuşi modificarea conţinutului unei norme juridice, prin schimbarea condiţiilor impuse de aceasta, este de competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a ţării.“

 

Credem însă că orice normă de drept penal, prin adoptarea sa, ține de politica penală a statului, iar a afirma că instanța de control constituțional prin cenzurarea acestora nu are o influență asupra politicii penale este o opinie eronată.

 

Foarte recent, în acest context, prin Decizia nr. 785/2017[36], Curtea Constituțională (parag.35) a făcut aprecieri ce țin de politica penală și de sistemul sancționator al tentativei, apreciindu-l ca fiind justificat în mod tradițional: “Curtea constată că toate aceste caracteristici ale tentativei – ca formă atipică a infracţiunii – justifică soluţia de politică penală adoptată, în mod tradiţional, în dreptul penal român, în sensul incriminării limitate şi sancţionării penale diversificate a tentativei (în raport cu infracţiunea-tip), ca mijloc de apărare a valorilor sociale şi de prevenire a infracţiunilor, teza diversificării fiind ea însăşi o consecinţă firească a însuşirii tezei incriminării limitate a tentativei. Prin urmare, nu se justifică sancţionarea tentativei cu aceeaşi pedeapsă ca şi infracţiunea consumată, întrucât tentativa se deosebeşte de aceasta prin neproducerea rezultatului caracteristic infracţiunii-tip, ceea ce înseamnă că tentativa nu prezintă acelaşi pericol social ca şi fapta consumată.”

În Decizia nr. 824/2015[37] (parag. 25), Curtea arată că “legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă acesta contravine principiilor şi exigenţelor anterior menţionate”. Așadar, se recunoaște implicit că se poate realiza un control chiar cu privire la opțiunea legislativă de sancționare a unor fapte penale.

Curtea, analizând anterior art. 274 din Legea nr. 86/2006, nu a cenzurat textul legal prin prisma principiului proporționalității sancțiunii cu gravitatea faptei, ci din punct de vedere al compatibilității acestuia cu principiul procesul echitabil. Or, este la acest moment unanim acceptat, deși nu ferit de critici, că principiul statuat de art. 6 al Convenției este de natură procedurală și nu de drept material. Mai mult decât atât, în Decizia 824/2015 și 828/2015, Curtea se pare că a analizat mai degrabă infracțiunea de contrabandă asimilată (prevăzută de art. 270 al 3) și nu varianta agravată prevăzută de art. 274.

Marja de apreciere a Parlamentului, la care se face deseori referire, poate fi depășită, aspect ce necesită intervenția Curții, deoarece instanța, în deciziile anterior amintite, arată că anumite aspecte de incriminare se situează în această marjă, admițând a contrario că anumite opțiuni ale autorității legiuitoare se pot situa și dincolo de aceasta.

 

O Decizie de referință, în sens contrar (al neconstituționalității legii de dezincriminare a insultei și calomniei  din vechiul Cod penal), Decizia nr. 62/2007[38], cu implicații importante în aprecierea Curții asupra politicii penale a statului exercitată prin Parlament afirmă:
“Curtea nu-şi poate însuşi nici opinia comunicată de Judecătoria Timişoara în sensul că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală şi că, în consecinţă, excepţia este neîntemeiată. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea omului. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie.”

 

Prin Decizia nr. 405/2016[39], Curtea a arătat că, “cu toate că Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014.”.

 

De asemenea, în Decizia nr. 392/2017[40] (parag. 54), s-a arătat că „nu este prima dată când Curtea stabileşte o astfel de legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluţia legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare ale victimei unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care atrage incidenţa legii penale, cu consecinţa dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale”, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.”

 

  1. Considerații ale Curții cu privire la proporționalitatea sancțiunilor sau măsurilor penale

 

În decizia nr. 712/2014[41], Curtea a stabilit (parag. 24-26) că “ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o.

S-a arătat că dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie.”

 

În Decizia nr. 361/2015[42] (parag. 25-26), Curtea arată că „ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă. (…) Aşa încât, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.”

 

  1. Critici ale Curțíi Constituționale aduse severității sancțiunilor penale

 

În alte decizii, Curtea Constituțională a criticat severitatea pedepselor. Astfel, în Decizia nr. 603/2015[43] (parag. 34) se arată că „prin dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, sancţionând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporţionată a dreptului la muncă şi a libertăţii economice ale persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. În aceste condiţii, protecţia penală astfel reglementată, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor.”

 

Prin Decizia nr. 219/2017[44] (parag. 27) Curtea a statuat că “având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială a oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea a reţinut că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea a constatat că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile. De asemenea, Curtea a reţinut că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârşesc fapte cauzatoare de prejudicii poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea constată, de asemenea, că pentru persoanele juridice din mediul privat desfăşurarea în mod corect a relaţiilor sociale de natură patrimonială şi a activităţilor cu caracter economic constituie o premisă importantă a însăşi existenţei lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forţei de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârşirii faptelor de delapidare în condiţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporţională cu scopul urmărit, chiar şi în condiţiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracţiune poate fi angajată şi o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate.”

 

Prin Decizia nr. 256/2017[45] (parag. 26), s-a arătat că
“în aceste condiţii, având în vedere critica formulată în prezenta cauză, care nu priveşte elementele ce contribuie la configurarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, ci incriminarea faptelor de neglijenţă în mediul privat, Curtea constată, similar considerentelor Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016, că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Aşa încât, considerentele şi soluţia Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 298 din Codul penal (…)”

 

  1. Politica penală în deciziile Curții Constituționale

 

Definiţia reţinută politicii penale a unui stat este exprimată în următorii termeni: „Politica penală are ca obiect fixarea obiectivelor cerute de interesul general în ceea ce priveşte constatarea infracţiunilor la legea penală, căutarea şi sancţionarea autorilor lor, protecţia victimelor, executarea deciziilor judiciare represive şi cooperarea penală internaţională”[46]

Ortolan afirma că drepturile și tiparele acestora nu sunt nici imuabile, nici izolate, câtă vreme se produc schimbări. Modelele sunt rezultatul nu numai al tradițiilor locale și spiritului populației dar în același timp a adoptării de idei noi.  Profesorul M. Ancel spunea[47] că politica penală este o organizare rațională la un anumit moment de către un anumit stat a reacției sociale contra crimei.

 

În legătură cu rolul Curții Constituționale în politica penală a statului, acest rol este evident că nu mai poate fi negat în prezent, mai ales prin augmentarea rolului instanței de legiuitor negativ, deosebit de relevantă este așa-numita “doctrină a dreptului viu”. Credem că incidența în situația propusă analizei este deosebită, deoarece tocmai schimbarea situației sociale impune și permite, în opinia noastră, intervenția pe plan sancționator a Curțiii.

 

În opinia concurentă la Decizia Curții nr. 1106/2010[48] (decizie prin care s-a analizat oportunitatea suspendării judecării cauzelor pe durata soluționării excepțiilor de neconstituționalitate), judecătorul constituțional arată că “atunci când Curtea Constituţională se referă la „numărul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate” şi la faptul că „realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti”, Curtea invocă implicit una dintre cele mai importante doctrine ale dreptului. Ne referim la doctrina dreptului viu, care a fost introdusă de Eugen Erlich. „Chiar şi astăzi, ca şi în epocile trecute, centrul de gravitaţie al dezvoltării dreptului nu se află în legislaţie, nici în ştiinţa juridică, nici în jurisprudenţa, ci în societate” (trad. I.M), scria Eugen Erlich în „Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului” în 1913. Deşi pentru o perioadă importantă de timp s-a considerat că exista o opoziţie între sociologia dreptului, referirea la „realităţile sociale” şi pozitivismul juridic, Niklas Luhmann şi Joseph Raz, între alţii, au clarificat această relaţie, prin explicarea necesităţii integrării normei juridice în sistemul social. Este raţiunea pentru care Curtea Constituţională nu poate face abstracţie de realitatea socială, economică, politică. Deşi analizează legile, Curtea Constituţională are în vedere în primul rând individul[49].”

În Decizia Curții Constituționale nr. 766/2011[50] (parag.3), se arată că “este indiscutabil faptul că societatea evoluează, iar noile realităţi politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite. Astfel, legile sunt abrogate, ajung la termen, sunt modificate, completate, suspendate sau, pur şi simplu, cad în desuetudine, în funcţie de noile relaţii sociale, de cerinţe şi oportunităţi. Însă, toate aceste evenimente legislative şi soluţiile normative pe care ele le consacră trebuie să respecte principiile Legii fundamentale. Curtea Constituţională, o dată sesizată, are sarcina de a le controla, fără a condiţiona acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislaţiei a actului criticat pentru neconstituţionalitate.”

Decizia Curții Constituționale nr. 356/2014[51] a stabilit (parag. 29-32) că  „în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte din legislaţie în contradicţie cu Legea fundamentală. (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010). Interpretarea efectuată de Curte trebuie realizată în lumina condiţiilor sociale actuale. Este indiscutabil faptul că societatea evoluează, iar noile realităţi politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Departe de a fi doar o filosofie doctrinară, teoria „doctrina dreptului viu” (living law concept; diritto vivente) este larg acceptată şi aplicată atât la nivelul Curţilor Constituţionale, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu: Hotărârea din 7 iulie 1989 pronunţată în Cauza Soering împotriva Regatului Unit – „Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale”; Hotărârea din 29 aprilie 2002 pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit – „Curtea trebuie să aibă o abordare dinamică şi flexibilă în ceea ce priveşte interpretarea Convenţiei, care este un instrument viu, orice interpretare trebuind să fie în concordanţă cu obiectivele fundamentale ale acesteia şi cu coerenta sistemului apărării drepturilor omului”.

 În jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că „Drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora”. Astfel, prevederile constituţionale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu celelalte dispoziţii constituţionale în aşa fel încât să promoveze consecvenţă internă şi armonie între diferitele sale dispoziţii. De asemenea, dispoziţiile Constituţiei trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalităţii lor, fără a se absolutiza una dintre acestea, până la înlăturarea celorlalte la fel de importante (Decizia nr. 586 din 20 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 februarie 2005).”

 

La fel a raționat Curtea în materie civilă, în Decizia nr. 369/2017[52] (parag. 19), arătând că, “prin prezenta decizie, urmează să îşi reconsidere jurisprudenţa. În acest sens, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar, în această privinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare [ad similis, Decizia nr.276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19]. Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului.”

 

Așadar, după scurta privire asupra unor decizii ale instanței de control în care aceasta își asumă rolul de a adapta norma legală din punct de vedere al constituționalității la realitatea socială, chiar uneori prin reconsiderarea jurisprudenței sale anterioare, credem că și cu privire la aspecte de politică penală, prin prisma tratamentului sancționator, cu referire la principiul constituțional al proporționalității, Curtea își poate exprima opinia. Este evident că instanța nu poate norma prin deciziile sale, dar poate afirma că anumite sancțiuni contravin principiilor legii fundamentale, urmând ca legiuitorul pozitiv să intervină în remedierea neconstituționalității.

 

  1. Concluzii

 

Concluzionând, susținem cu tărie că un control de proporționalitate al unor pedepse poate fi făcut de instanța de contencios constituțional, în cazurile în care acestea nu se mai găsesc în acord cu ansamblul legilor penale și cu politica penală a statului. Rolul Curții  Constituționale de a aplica principiul diritto vivente, de a echilibra un sistem, de a trasa liniile între care trebuie să se așeze represiunea penală nu poate fi ocolit. Contextul social actual, diferit cu cel al anilor de început ai așa-numitei tranziții, face, în opinia noastră, ca sancțiunile pentru unele dintre infracțiunile de prejudiciu, în speță cele de contrabandă, raportat la care se pune problema recuperării unor accize, să fie prea severe în raport de locul valorilor sociale protejate în ierarhia acestora.

Studiul este un apel la echilibru într-un moment în care chestiunile de profunzime sunt lăsate la o parte de elementele de decizie, în față făcându-și loc doar discuțiile plăcute celor ce le urmăresc. Pedepsele compuse din două cifre trebuie să fie rezervate infracțiunilor grave contra vieții nu și celor producătoare de pagube bugetului de stat. Menținerea  modelului autoritar, represiv de sancționare a acestor din urmă fapte este, credem, o reminisciență a ideii status ante omnia, care nu se mai regăsește între principiile dreptului penal, lăsând loc protecției prioritare a persoanei.

Încheind în nota celor spuse de Cesare Beccaria, putem afirma că că “asprimea pedepselor trebuie să fie în raport cu starea națiunii însăși, asupra sufletelor împietrite ale unui popor abia ieșit din starea de sălbăticie, impresiile trebuie să fie mai puternice și mai vii (…) dar pe măsură ce  societatea se stabilizează, și asprimea pedepselor trebuie să se reducă.

 

[1] Expunerea de motive a noului Cod penal, p. 1-2

[2] J. Pradel, Droit pénal comparé,, 4é édition, Ed. Dalloz, 2016, p. 883.

[3] Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 757 din data de 12 noiembrie 2012.

[4] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 350 din data de 19 aprilie 2006.

[5] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 672 din data de 27 iulie 2005

[6] Este vorba despre dosarul nr. 404D/2018, format la sesizarea Curții de Apel Timișoara.

[7] Pentru o analiză a criteriilor de admisibilitate și a evoluției acestora după introducerea controlului de constituționalitate a posteriori al Curții, a se vedea E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică a excepției de necconstituționalitate în România, în Buletinul de informare legislativă al Consiliului Legislativ, nr. 2/2013, disponibil online la www.clr.ro.

[8] V.Pașca, Drept penal, partea generală, Ed a IV-a, Ed. Universul Juridic, 2015, pp.47-48.

[9] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, pp. 91-92.

[10] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, apud F. Streteanu, D. Nițu, op.cit., p. 96

[11] Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 187/2002 de punere în aplicare a noului Cod penal, atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete”.

[12] T. Toader, M. Safta, Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională a României, Ed. Hamangiu. 2016, p. 117 și urm.

[13] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 274 din data de 25 aprilie 2012.

[14] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 837 din data de 23 octombrie 2017. Curtea a constatat  că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională.

[15] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 566 din data de 17 iulie 2017. S-a statuat că  soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

[16] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 342 din data de 19 mai 2015. S-a stabilit că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.

[17] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 35 din data de 16 ianuarie 2014.

[18] M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii și explicații, Ed. CH Beck, 2010, p. 350 și urm.

[19] A. Blănariu, Scurte consideraţii cu privire la infracţiunea asimilată celei de contrabandă, articol accesat pe www.juridice.ro

 

[20] “Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.” Pentru aspecte de drept comparat cu privire la organizaíile criminale, a se vedea I.C. Pașca, Criminalitatea organizată în perspectiva legislațiilor europene-monografie, Ed. Universul Juridic, 2015.

[21] https://dexonline.ro, sensul dat noțiunii debandă este de ceată de soldați care luptă sub aceeași bandieră, grup de răufăcători care acționează sub conducerea unui șef. Ceată, grup de oameni întovărășiți în vederea unui scop (mai ales rău); grup constituit în vederea unei acțiuni de subminare a intereselor colectivității, șleahtă, clicăBandă de hoți

[22] apărută in Buletinul Oficial nr. 115 din 28 decembrie 1978

[23] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 495 din data de 6 iulie 2015

 

[24] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 189 din data de 1 martie 2018.

 

[25] C. Beccaria, Despre infracțíuni și pedepse, Ed. Științifică, 1965, pp. 72-73

[26] M. Safta, Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituționalitate, în Buletinul de informare legislativă al Consiliului Legislativ nr. 2/2016, disponibil online la www.clr.ro ,

 

[27] Decizia nr. 1258/2009, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 798 din data de 23 noiembrie 2009

[28] C. Tomuleț, Metoda literală de interpretare în dreptul penal, în Caiete de drept penal, nr. 1/2017, Ed. Universul Juridic, p. 45

[29] I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, comentariu pe articole, Ed. CH Beck, 2008, pp. 539-541

[30] C. Ionescu, C.A.Dumitrescu, Constituția României, comentarii și explicații, Ed. CH Beck, 2017, p. 638

[31] F. Streteanu, D. Nițu, op.cit., p. 67

[32] V. Pașca, Constituționalitatea prevederilor Codului penal, în  Revista de Drept Penal, nr. 1/2004, p. 24

[33] În Decizia nr. 138/2016, par. 36, Curtea a reţinut că, “potrivit jurisprudenţei sale constante, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial “

[34] M. Dinu-Bakoș. Echitatea în dreptul penal substanțial, Ed. Universul Juridic, 2018, pp. 60-65

[35] F.Streteanu, D. Nițu, op.cit., p. 68

[36] Publicată în Monitorul Oficial. nr. 193 din 2 martie 2018

[37] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 122 din data de 17 februarie 2016

[38] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 104 din data de 12 februarie 2007.

[39] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 517 din data de 8 iulie 2016.

[40] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 504 din data de 30 iunie 2017.

[41] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 33 din data de 15 ianuarie 2015

 

[42] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 419 din data de 12 iunie 2015

[43] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 845 din data de 13 noiembrie 2015

[44] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 536 din data de 7 iulie 2017

[45] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 571 din data de 18 iulie 2017.

[46] Yves Charpenel, Les rendez-vous de la politique pénale. Concilier devoir de justice et exigence de sécurité, Ed. Armand Colin, Paris, 2006, p. 21, în Mădălina-Cristina Mihai, Abordări metodologice asupra problemei definirii       politicii                 penale, studiu accesa pe http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2009/RSJ4/A10Madalina Putinei.pdf.

[47] J. Pradel, op.cit.,  p. 879.

[48] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 672 din data de 4 octombrie 2010.

[49] Judecător I.A. Motoc, opinia concurentă la decizia arătată.

[50] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 549 din data de 3 august 2011.

[51] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 585 din data de 5 august 2014.

[52] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 582 din data de 20 iulie 2017