INECHITATI IN PROCEDURA CONTESTATIEI PRIVIND DURATA PROCESULUI PENAL

By martie 3, 2017Diverse

Mai poate fi vorba de un remediu efectiv in conditiile in care un proces mai vechi de 3 ani nu poate fi criticat?

Institutia contestatiei privind durata procesului penal, numita frecvent si recursul in accelerare a fost introdusa in Noul Cod de procedura penala datorita numeroaselor hotarari pronuntate in cauze contra Romaniei ale Curtii de la Strasbourg in materia duratei nerezonabile a proceselor penale.

Astfel, durata anchetelor penale a fost de mult timp o problema reala a autoritatilor romane, la baza careia au stat mai multe motive, nefiind cazul a se insista asupra lor. Condamnarile pentru incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeana, prin prisma duratei nerezonabile a procesului penal au survenit in dosare ca Pantea c. Romaniei (dosar cu vechime de 8 ani si 8 luni aflat in faza judecatii in fond), Stoianova si Nedelcu (proces penal de 9 ani si 4 luni), Aliuta c. Romaniei, Bragadireanu c. Romaniei si altele, amintite in doctrina de specialitate.

Prin procedura prevazuta de art. 488¹-488⁶ CPP se urmareste nu numai constatarea incalcarii dreptului la solutionarea procesului intr-un termen rezonabil, aceasta nefiind un remediu suficient, ci si accelerarea efectiva a procedurii, in sensul stabilirii unui termen in care cauza, aflata in faza de urmarire penala ori de judecata, sa fie solutionata .

Motivarea principala a Curtii Europene, reluata in multiple cauze, este deosebit de edificatoare in ceea ce priveste natura si modalitatea de apreciere asupra institutiei: “Curtea reaminteste ca rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si luind in considerare criteriile consacrate de jurisprudenta Curtii, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente. De asemenea, Curtea reaminteste ca, in materie penala, dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea ca o persoana inculpata sa ramana prea mult in incertitudine cu privire la soarta sa” .

Nu este menirea prezentului studiu de a analiza intru totul institutia aratata, prin urmare scurtele consideratii introductive sunt suficiente pentru a face trecerea la problema pe care ne-am propus sa o tratam, cea a unei dispozitii legale prezente in Legea de punere in aplicare a Codului de procedura penala care afecteaza tocmai esenta institutiei contestatiei privind durata procesului penal.

Potrivit textului legal pe care il consideram neconstitutional, “Dispoziţiile art. 4881-4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificarile şi completarile aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabila a procesului penal, se aplica numai proceselor penale incepute dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 135/2010.” in aceasta formulare, art. 105 din Legea nr. 255/2013 de punere in aplicare a Codului de procedura penala este neconstitutional, deoarece restrange nejustificat exercitiul dreptului de contestare a duratei procesului penal la procesele penale incepute dupa 1 februarie 2014.

Chestiunea dezacordului textului legal aratat cu normele legii fundamantale a fost analizata de Curtea constitutionala in mai multe dosare, exceptiile formulate fiind respinse in toate cazurile. O scurta trecere in revista a acestora este utila.

Astfel, prin Decizia nr. 589 din 21 octombrie 2014, Curtea a respins exceptia privind neconstitutionalitatea normei aratate, se pare ca mai mult ca nemotivata decat ca nefondata, neprocedand la o analiza efectiva a vreunor dispozitii incalcate si apreciind ca „autorul excepţiei de neconstituţionalitate a procedat la simpla enumerare a dispoziţiilor legale criticate şi la enumerarea normelor constituţionale pretins incalcate, fara a prezenta motive sau argumente in susţinerea excepţiei, şi cum din aceasta formulare a excepţiei nu se poate deduce, in mod rezonabil, vreo critica de neconstituţionalitate, Curtea apreciaza ca excepţia de neconstituţionalitate raportata la aceste prevederi constituţionale nu poate fi reţinuta”.

In Decizia nr. 154 din 17 martie 2015, motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se refera la faptul ca prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece creeaza premisele unei discriminari intre cetaţeni care, deşi se afla in situaţii obiectiv identice, beneficiaza de un tratament juridic diferit. De exemplu, in situaţia in care la savarşirea unei fapte penale au participat mai multe persoane, unele in calitate de autori şi alţii de complici, se poate constata ca, daca pentru autori procesul penal a inceput anterior datei de 1 februarie 2014, iar pentru complici procesul a inceput dupa aceasta data, atunci doar aceştia din urma se pot plange de durata excesiva a procesului.
Curtea a argumentat, pe de o parte, ca normele procesual penale sunt de imediata aplicare iar pe de alta parte ca prin dispoziţiile legale deduse controlului de constituţionalitate legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii diferite. De asemenea, eludand fondul problemei dedusa analizei, a aratat ca legiuitorul „poate institui, in considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, ca şi modalitaţile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel incat accesul liber la justiţie nu inseamna accesul, in toate cazurile, la toate structurile judecatoreşti şi la toate caile de atac, deoarece competenţa şi procedura sunt stabilite de lege.”

In Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, aplecata cu prioritate asupra problemei contradictorialitatii procedurii, in sensul participarii sau nu a partilor si procurorului la dezbaterile cererii de accelerare a procedurii (exceptie de neconstitutionalitate admisa), Curtea a analizat cu o anumita superficialitate chestiunea art. 105 din Legea nr. 255/2013, reluand argumentatia din spetele anterioare.

Decizia nr. 668 din 15 octombrie 2015 nu este nici ea cu mult diferita de cele anterioare, aratandu-se ca „este indeobşte admis ca procesul penal se desfaşoara sub autoritatea ordinii normative de drept care capata caracter efectiv prin constrangere şi conformare, sens in care, dimpotriva, tocmai in realizarea dreptului la un proces echitabil, situaţia nou-reglementata daca s-ar aplica retroactiv, adica proceselor incepute sub imperiul legii vechi, ar duce la afectarea previzibilitaţii legii ce guverneaza procesul. Mai mult, imprejurarea ca procesele incepute sub imperiul legii vechi nu sunt susceptibile de cenzura ce poate fi exercitata pe calea contestaţiei privind durata rezonabila a procesului nu echivaleaza cu afectarea principiului constituţional consacrat de art. 21, deoarece, in acord cu art. 8 referitor la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal din Codul de procedura penala, „Organele judiciare au obligaţia de a desfaşura urmarirea penala şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor parţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel incat […] orice persoana care a savarşit o infracţiune sa fie pedepsita potrivit legii, intr-un termen rezonabil.” Prin urmare, indiferent de regimul juridic sub autoritatea caruia au fost incepute procesele, organele judiciare, in deplin acord cu principiul legalitaţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedura penala, sunt obligate sa respecte un termen rezonabil de soluţionare a cauzelor.”

Ne intrebam care mai este sensul procedurii speciale din moment ce instanta de control a constitutionalitatii legilor, in aceasta ultima decizie, ii pune la indoiala insasi utilitatea. Este evident ca organele judiciare au obligatia solutionarii cauzelor intr-un termen rezonabil, dar scopul remediului este tocmai acela de a sanctiona nerespectarea acestei obligatii. Ce spune Curtea este aceea ca, intr-un proces debutat dupa data-limita de 1 februarie 2014 putem sa ne prevalam de procedura speciala, dar in unul inceput inainte, trebuie sa ne bazam doar pe principiul termenului rezonabil, fara remediul sau efectiv. Deducem ca s-ar afecta previzibilitatea legii daca am contesta o ancheta veche de 4 ani, dar nu ar fi vorba de aceasta la una debutata „doar” de doi ani.

Cu toate ca opinia Curtii pare clara si pentru motive pe care nu ni le explicam, a refuzat pana acum sa trateze in mod concret si efectiv incalcarile Constitutiei, instantele de judecata au continuat sa sesizeze Curtea , opinand in incheierile de sesizare chiar in sensul neconstitutionalitatii articolului criticat. Astfel, recent, pe rolul Curtii a fost inregistrat un nou dosar cu privire la acest aspect, intr-o cauza in care urmarirea penala a fost inceputa prin rezolutie in anul 2013 si pana la momentul sesizarii procurorul nu a pronuntat vreuna dintre solutiile prevazute de lege.

Situatiile concrete cauzate de pasivitatea autoritatilor, in care argumentul reprezentantilor Mnisterului Public este in sensul lipsei de personal ori al aglomerarii Parchetelor si lipsa unui remediu tocmai in dosarele mai vechi de 1 februarie 2014 (e drept, mai rare, pe masura ce ne indepartam de aceasta data) ne face sa putem afirma ca art. 105 din legea 255/2013 este afectat de o flagranta neconstitutionalitate.

Interesant este ca instanta de contencios constitutional, intr-o componenta aproape similara, a pronuntat, la 26 februarie 2015, decizia nr. 67 in care analizeaza problema discriminarii (cu privire la art. 19 din Legea 687/20012 a protectiei martorilor, in materia denuntului) dintr-o alta perspectiva. „Curtea reţine ca nesocotirea principiului egalitaţii in drepturi are drept consecinţa neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. in acest sens, Curtea constata ca, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazeaza pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, in cazul constatarii neconstituţionalitaţii discriminarii, il reprezinta acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). Aşadar, Curtea reţine ca sintagma „fara privilegii şi fara discriminari” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte, in cauza de faţa, teza referitoare la interzicerea discriminarii. Or, cata vreme principul egalitaţii in faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, in funcţie de scopul urmarit, nu sunt diferite, atunci nu exista niciun motiv rezonabil pentru care un martor care a savarşit o infracţiune care nu se incadreaza in enumerarea exhaustiva a art. 2 lit. h) din legea supusa controlului Curţii, dar a contribuit decisiv la tragerea la raspundere penala a unei persoane care a savarşit o infracţiune grava, sa nu beneficieze, la randul sau, asemeni martorului care a comis o infracţiune grava, de beneficiul reducerii la jumatate a limitelor de pedeapsa.”

Rationamentul este just si ar fi trebuit avut in vedere si cu privire la problema ce am adus-o in discutie, dar, cu toate acestea, in situatii similare, Curtea a judecat dupa standarde diferite.

Concret, o identificare a normelor incalcate prin textul vadit discriminatoriu este necesara, de o maniera asemanatoare cu cererea adresata instantei de sesizare.

Astfel, in primul rand, potrivit art. 1 al. 5 din Constitutia Romaniei, „in Romania, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Potrivit art. 16 al. 1 din actul fundamental, ”Cetaţenii sunt egali in faţa legii şi a autoritaţilor publice, fara privilegii şi fara discriminari”.

Norma privind egalitatea in fata legii este incalcata de textul pe care il consideram neconstitutional, deoarece acesta din urma duce la o inechitate producand o diferentiere a cetatenilor in functie de data inceperii urmaririi penale in dosarul in care nu se efectueaza o ancheta efectiva.

Concret, plecand de la premiza lentorii unei proceduri, intr-un dosar in care urmarirea penala a debutat dupa 1 februarie 2014, o parte sau un subiect procesual va avea dreptul formularii contestatiei in accelerare prev. de art. 488¹ si urm. CPP, pe cand, referitor la un dosar mai vechi, nu va exista acest drept.

Situatia este de-a dreptul absurda, deoarece, cu atat mai mult in asemenea dosare contestatia poate fi intemeiata, impunandu-se accelerarea urmaririi penale. Aceste parti se vad, prin norma tranzitorie, lipsite de acest mijloc intern privind durata rezonabila a proceselor penale. Ele se vor putea adresa, cu succes, Curtii Europene, dar reparatia poate fi doar una pecuniara, in multe cazuri insuficienta fata de gravitatea drepturilor incalcate.

Potrivit art. 20 din Constitutie, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertaţile cetaţenilor vor fi interpretate şi aplicate in concordanţa cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Romania este parte.
Daca exista neconcordanţe intre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, şi legile interne, au prioritate reglementarile internaţionale, cu excepţia cazului in care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

In considerarea acestui principiu, articolul 105 din Legea 255/2013 prevede o limitare nejustificata a dreptului la un recurs efectiv garanat de Conventia de la Roma, textul constitutional obligand aplicarea prioritara a Tratatului privind drepturile omului. Astfel art. 105 este invalidat chiar de textul Conventiei, dupa cum vom arata mai jos.

Potrivit art. 21 al. 1 din actul fundamental, „Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apararea drepturilor, a libertaţilor şi a intereselor sale legitime.”

Dreptul la un proces echitabil este incalcat in situatia in care o persoana nu poate apela la remediul prevazut de art. 488¹ CPP.7

Potrivit art. 53 din Constitutie, „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertaţi poate fi restrans numai prin lege şi numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitaţii naţionale, a ordinii, a sanataţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertaţilor cetaţenilor; desfaşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitaţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proporţionala cu situaţia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu şi fara a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertaţii.”

Niciunul dintre motivele considerate de legea fundamentala ca fiind justificate nu poate restrange dreptul de acces la justitie pentru a supune controlului tergiversarea unei proceduri, prin urmare art. 105 din legea nr. 255/2013 vine in contradictie si cu acest principiu. Restrangerea dreptului unei persoane de a formula aceasta cerere-remediu in accelerarea procedurilor, pe considerentul momentului inceperii procesului penal, nu poate fi rezonabil justificata intr-o societate democratica.

Potrivit art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, „Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, in mod public şi in termen rezonabil, de catre o instanţa independenta şi imparţiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzaţii in materie penala indreptate impotriva sa.” Art. 8 din Codul de procedura penala reia de asemene aceste dispozitii.

Oprirea accesului la aplicarea art. 488¹ ar duce la imposibilitatea formularii contestatiei privind durata procesului penal, asta desi Curtea de la Strasbourg a condamnat statul roman de nenumarate ori pentru depasirea termenului rezonabil al procesului penal, inainte de 1.02.2014, tocmai pentru ca Romania nu a garantat un astfel de recurs pe acest temei. Articolul pe care il apreciem neconstitutional ar duce tocmai la situatia in care persoana a carei contestatie ar fi inadmisibila ar trebui sa se adreseze direct CEDO.

Or, aceasta situatie este vadit neconstitutionala si contrara Conventiei, din moment ce ar avea parte de un proces echitabil numai persoanele parti intr-un proces penal debutat dupa 1.02.2014, iar celelalte nu ar beneficia de acest drept. Dreptul la solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil trebuie asigurat tuturor persoanelor, iar nu diferentiat in functie de momentul inceputului procesului penal.

Potrivit art. 13 CEDO, „Orice persoana, ale carei drepturi şi libertaţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost incalcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat in exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Art. 13 garanteaza asadar dreptul la un recurs efectiv in sensul garantiei unei modalitati procedurale prin care o persoana se poate plange in fata unei instante nationale de incalcarea obligatiei statului derivata din art. 6 CEDO cu privire la termenul rezonabil al procesului.

In concluzie, avand in vedere aspectul ca norma de la at. 105 din legea nr. 255/2013 de punere in aplicare a Codului de procedura penala contravine principiilor constitutionale si de drepturile omului mai sus aratate, apreciem ca aplicarea in continuare a acesteia contravine vadit unei serii de principii de drept procesual intern si european. Este real ca, pe masura ce ne indepartam de momentul tranzitoriu, situatiile vor deveni mai rare, dar, cu cat vor fi mai rare, cu atat vor deveni mai grave, deoarece termenul de inactivitate al autoritatilor va fi mai lung. Pentru aceasta, solutia pe termen scurt, avand in vedere aglomerarea Curtii Constitutionale si termenele deosebit de lungi, este aplicarea directa a Conventiei de la Roma sau abrogarea de urgenta a art. 105 din Legea nr. 255/2013, pentru a evita condamnari alee Statului roman in anii ce urmeaza.