EVADAREA DIN ARESTUL DOMICILIAR. MARJĂ DE APRECIERE A LEGIUITORULUI SAU DUBLĂ SANCȚIONARE A UNEI CONDUITE UNICE?

By iunie 30, 2021Drept Penal

În Monitorul oficial nr. 515 din data de 18 mai 2021 s-a publicat Legea 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare şi execuţional penale.
Aceasta instituie cadrul legal de implementare a dispozitivelor electronice de supraveghere, numite în limbaj uzual „brățări electronice”.
Potrivit art. 1 alin. (1) al Legii, măsura se referă la:
a)executarea măsurii controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune, potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare;
b)executarea măsurii arestului la domiciliu, potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare;
c)aplicarea ordinului de protecţie provizoriu şi ordinului de protecţie, potrivit Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată;
d)aplicarea ordinului european de protecţie, în cazul în care România este stat emitent, potrivit Legii nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în cadrul procedurilor prevăzute la lit. a) şi b);
e)supravegherea la distanţă, potrivit Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.

Dacă normele ce privesc supravegherea se vor aplica după o anumită perioadă de timp, necesară îndeplinirii unor criterii tehnico-birocratice, Legea modifică și anumite dispoziții ale Codului penal și Codului de procedură penală, care vor intra în vigoare la 21 mai 2021.
Câteva ne atrag atenția în mod deosebit.
Astfel, cu privire la infracțiunea de evadare, incriminată prin articolul 285 alineatul (3) Cod penal, după litera b) se introduce o nouă literă, litera c), cu următorul cuprins:
„c) (se consideră evadare, n.n) încălcarea de către persoana aflată în arest la domiciliu a obligaţiei de a nu părăsi imobilul ori nerespectarea de către aceasta a itinerarului sau condiţiilor de deplasare, stabilite potrivit legii.”

Această normă este una cu caracter de incriminare, reglementând o nouă variantă alternativă a infracțiunii de evadare și anume evadarea din arestul la domiciliu. A acționat legiuitorul în limitele sale de apreciere sau putem pune problema unei neconstituționalități? Poate constitui arestul domiciliar o situație-premisă a infracțiunii de evadare?

Infracțiunea de evadare, prevăzută de art. 285 Cod penal în vigoare reia în linii mari dispozițiile art. 269 ale vechiului Cod. Astfel, este sancționată o formă simplă, constând în evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere, legea reținând și o variantă agravată a acesteia sub forma unei infracțiuni complexe .
Legea penală prevede însă și două forme asimilate. Prin exprimarea folosită, se acceptă, credem, că formele asimilate nu se circumscriu conceptului propriu-zis de evadare, însă prin voința legii sunt considerate în acest sens.
Tehnica legislativă este destul de rar utilizată de Codul penal. O întâlnim atunci când legiuitorul intenționează să elimine o controversă ori să acopere un vid legislativ. De exemplu, la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 alin. 2 Cod penal): „se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.” Rațiunea pare a fi similară cu cea pe care o avem în discuție. Expunerea de motive a Codului penal spune că, până la introducerea formei asimilate, „doar printr-o analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de libertate”.
Astfel, revenind la subiectul discuției, evadarea asimilată în forma sa originară este incriminată astfel: „se consideră evadare și neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate sau părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere.” Prima variantă asimilată se comite prin omisiune, iar cea de-a doua prin acțiunea de părăsire a locului de muncă. Se poate observa că neprezentarea nu presupune ca situația premisă să conste într-o pază fizică efectivă a infractorului. S-a afirmat însă că și cea de-a doua variantă presupune executarea unei munci fără pază, în caz contrar fiind reținută forma simplă sau agravată a infracțiunii .
Potrivit modificărilor recente, „se consideră evadare și încălcarea de către persoana aflată în arest la domiciliu a obligaţiei de a nu părăsi imobilul ori nerespectarea de către aceasta a itinerarului sau condiţiilor de deplasare, stabilite potrivit legii”. În sensul că variantele asimilate nu constituie în realitate o evadare propriu-zisă poate fi avut în vedere ca argument literal, aparent banal, însă pe care îl considerăm totuși nu fără importanță, definiția dată de DEX termenului, evadarea implicând per se o fugă de sub pază .
Modificarea legislativă pare a avea ca sursă legislația italiană, aspect punctat și în expunerea de motive a legii . Se notează că „este necesară o intervenție legislativă și asupra conținutului constitutiv al infracțiunii de evadare (mai precis, adăugarea unei noi variante asimilate în cuprinsul alin. 3. O prevedere similară se regăsește și în Codul penal italian -art. 385 c.3. astfel, în prezent, sunt asimilate evadării și alte conduite care nu presupun părăsirea perimetrului penitenciarului (…) așa cum se poate observa, situațiile sunt identice cu cea a persoanei aflate în arest la domiciliu (…). Valorile sociale protejate justifică o sancționare penală a faptelor, cu atât mai mult cu cât în anii ce au trecut tendința a fost de creștere a numărului de inculpați față de care s-au dispus măsuri alternative”.
Dispoziția din Codul penal italian reglementează evadarea asimilată, afirmând că „dispoziţiile precedente se aplică şi inculpatului care, fiind în stare de arest la domiciliu sau într-un alt loc indicat prin măsura dispusă, se îndepărtează de acesta, precum şi condamnatului căruia i s-a permis să lucreze în afara penitenciarului.” O serie de discuții au fost realizate în jurisprudența instanței constituționale de la Roma, în sensul egalității de tratament sancționator al „evadării” din arestul domiciliar.
Odată cu introducerea în sistemul procesual penal român prin Codul de procedură din 2010 a măsurii preventive a arestului domiciliar, s-a ivit o întrebare legitimă cu privire la aptitudinea acestuia de a constitui situația premisă a infracțiunii de evadare. Deși majoritatea doctrinei a acceptat că, la acel moment, o interpretare extensivă a normei legale ar fi o analogie in malam partem, nepermisă, s-a exprimat și opinia contrară .
Dacă arestul la domiciliu este sau nu privațiune de libertate, deși răspunsul ar părea facil, el depinde de perspectiva din care măsura este privită. Din perspectiva celui arestat preventiv, ea este o eliberare (în acest sens este și „ordinul” judecătorului cuprins în minuta încheierii de înlocuire a măsurii) . Măsura are valențe „salvatoare” din această perspectivă, a subsidiarității sale, observând că, în cvasitotalitatea cazurilor, ea nu are caracter originar, ci succede unui arest carceral. Caracterul de privațiune este minimalizat, ignorat, chiar uneori și printr-o motivare precară a necesității măsurii mai ușoare, din moment ce însuși cel vizat o acceptă și o solicită.
Potrivit art. 218 Cod pr.penală, „Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura. Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.”
Prin Legea nr. 146/2021, interdicția generală a fost parțial eliminată, având efect doar dacă inculpatul ar executa măsura domiciliară împreună cu victimele infracțiunii. Limitarea prohibiției pare justă, urmând a o analiza într-o lucrare distinctă, mai ales că pe rolul Curții Constituționale se află soluționarea unei excepții cu acest obiect pe care am promovat-o.
Rațiunea acestei din urmă interdicții (cea referitoare la infracțiunea de evadare) pare a fi una de politică penală și anume predispoziția persoanei pentru sustragerea de la restricțiile legale, astfel încât se poate presupune că măsura luată nu ar avea niciun efect preventiv în privința sa, fiind existent riscul încălcării obligațiilor impuse. Evident însă, riscul de încălcare a măsurii există în privința tuturor celor arestați la domiciliu. Norma pare a avea din acest punct de vedere unele valențe discriminatorii bazate pe vechi teorii pozitiviste privind predispoziția infracțională sau infractorii de „obicei”. Inculpatul care a evadat anterior ar fi mai tentat să repete conduita ilicită. Marja de apreciere a legiuitorului, această „formulă magică” utilizată deseori și de instanța de control constituțional, este cea care permite, totuși, aceste derogări. S-a apreciat în mod just însă că interdicția nu se aplică persoanelor reabilitate sau față de care s-a împlinit termenul de reabilitare.

Potrivit art. 221 al. 1 Cod procedură penală, „măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.”

Deși asimilată de legiuitor, atât în codul de procedură cât și în legi speciale cu măsura preventivă privativă de libertate, o parte a doctrinei o consideră totuși mai apropiată de facto măsurilor neprivative de libertate, fiind realmente o formă particulară a controlului judiciar, în care inculpatului i de restrânge doar libertatea de mișcare, iar nu cea fizică. În susținerea acestei păreri stă și modificarea dispusă prin aceeași lege nr. 146/2021, potrivit căreia, aferent măsurii arestului la domiciliu, inculpatului îi pot fi impuse anumite obligații dintre cele specifice controlului judiciar (art. 215 lit. d-k Cod pr.penală).

În susținerea caracterului de măsură privativă pot sta cu certitudine argumente de natură normativă. Astfel, potrivit art. 399 alin. (9) Cod procedură penală, „durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din durata aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă”. Este probabil cel mai important efect al măsurii concomitent cu pronunțarea unei condamnări, deoarece inculpatul care riscă o condamnare la o pedeapsă cu privare de libertate va fi interesat evident de executarea unei perioade cât mai lungi în arestul domiciliar, măsura având valența unei executări neprivative anticipate a unei pedepse.

Chiar și identitatea condițiilor de luare a măsurii cu cele ale luării arestului preventiv (art. 218 alin. 1 este o normă de trimitere la art. 223 Cod pr. penală) ar putea fi un argument pentru caracterul ei de măsură privativă, prin aceasta având un caracter excepțional.

Și Curtea Constituțională afirmă acest lucru. Prin decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 Curtea Constituțională a apreciat că „din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. S-a constatat, totodată (paragraful 25), că, de altfel, chiar legiuitorul român, în art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, se referă la măsura arestului la domiciliu ca fiind o măsură privativă de libertate. Prin aceeași decizie (paragraful 28), Curtea a statuat că eventuala diferență de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locații privative de libertate nu este o condiție a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condițiile ce trebuie îndeplinite în acest sens.ˮ
Executarea măsurii arestului domiciliar este reglementată de Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal , iar nu de Legea specială privitoare la măsurile neprivative.

Aspectul dispunerii acestei măsuri de un judecător, nu și de procuror, susține de asemenea caracterul de excepție care îl apropie de măsura privativă. Este evident că partajarea între organul de cercetare penală, procuror și judecător a posibilității luării măsurilor de prevenție este cauzată, printre altele, și de nivelul de intruziune al măsurii .

Se poate afirma că tendința legiuitorului de a asimila arestul domiciliar unei măsuri privative de libertate are ca sursă și art. 9 Cod pr. penală , apreciat ca având o sferă de protecție a drepturilor omului chiar mai extinsă decât Constituția și CEDO. Acestea din urmă restrâng sfera de aplicare a dreptului statuat de art. 5 par. 1 (dreptul la libertate și siguranță) din Convenție la măsurile privative de libertate, nu și la cele restrictive de libertate. Se face distincție astfel între libertatea fizică și libertatea de circulație a persoanei.

În cauza Sissanis contra României , Curtea de la Strasbourg a constatat că interdicția de a părăsi țara a încălcat art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie (libertatea de mișcare) dar că nu a avut loc o încălcare a art. 5 par. 1 (dreptul la libertate) .

O altă decizie deosebit de controversată în materie este cea pronunțată în cauza Guzzardi contra Italiei . Michelle Guzardi a făcut obiectul unei decizii de stabilire a domiciliului forțat pe o insulă în largul coastei Sardiniei, Curtea, stabilind cu o majoritate de 10 la 8 voturi că a existat o încălcare a dreptului la libertate. S-a statuat astfel că privarea de libertate nu privește în speță simple restricții ale libertății de a circula, ci mai mult decât atât. Pentru a determina dacă o persoană este privată de libertate trebuie plecat de la situația sa concretă și trebuie luate în calcul tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză. Între privarea de libertate și restrângerea libertății de mișcare nu există decât o diferență de intensitate, nu de natură sau esență. Plasarea unei situații în una din cele două forme este, în cazuri marginale, destul de dificilă. În speță, chiar dacă spațiul avut la dispoziție de către reclamant pentru a se deplasa depășea cu mult dimensiunile unei celule și nu existau niciun fel de obstacole materiale care să circumscrie acel spațiu, el nu avea acces decât la spațiul unei părți mici dintr-o insulă, ceea ce este echivalent cu o privare de libertate.

Chiar dacă din argumentele mai sus prezentate am putea considera că situația este lămurită, prin păstrarea marjei de apreciere de la caz la caz, întrebarea subzistă – este arestul domiciliar o privare a libertății fizice sau doar o restricție a libertății de circulație cu caracter special? Poate fi el considerat o stare de deținere astfel încât să poată fi considerat situație premisă a unei evadări? Poate fi concepută o evadare dintr-o stare necustodială?

În încercarea de a găsi un răspuns este necesar a ne raporta și la art. 126 din Legea 254/2013. Astfel, „Prin imobil în care se execută arestul la domiciliu, prevăzut la art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, se înţelege locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea.” Așa cum plastic s-a mai subliniat , imobilul poate fi, de la o garsonieră sau o cameră de cămin în cazul unor inculpați, la casa și curtea generoasă în cazul altora. Este evident că, în cazul în care imobilul cuprinde casă și teren, libertatea de mișcare nu este restrânsă la construcție, extinzându-se și la curte, grădină sau parc, esențial fiind ca acestea să țină de cea dintâi, să fie o prelungire a imobilului de locuit.

Dacă am putea accepta că purtarea de către inculpat a sistemului de monitorizare electronică în baza noii legii în discuție ar spori într-o anumită măsură caracterul custodial al măsurii (intruziunea în viața privată apare ca evidentă), poate fi aceasta asimilată unei „paze”, așa cum vorbim în cazul măsurilor privative carcerale? Credem că nu. Atașarea sistemului de supraveghere (oricum neaplicabilă în viitorul apropiat) este prin esența ei facultativă, judecătorul putând să o dispună sau nu. Apoi, diferențierea între persoanele arestate la domiciliu ar face-o incompatibilă, credem, cu principiile constituționale, dacă unii inculpați execută un arest domiciliar cu „pază” iar ceilalți fără custodie.

Așa cum am mai subliniat, persoana arestată la domiciliu nu se află sub pază permanentă, precum aceea aflată în locurile special de deținere. Potrivit art. 125 din Legea nr. 254/2013, doar îndeplinirea măsurilor este supravegheată de organele de poliție, iar nu persoana, așa cum eronat s-ar putea interpreta . Singura modalitate de supraveghere cu caracter de intruziune domiciliară este prevăzută de art. 129 alin. (3) din legea specială, „Organul de supraveghere dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite inopinate, în orice moment al zilei, la locuinţa inculpatului sau în locurile stabilite prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, pentru verificarea respectării măsurii şi a obligaţiilor de către persoana supravegheată. Efectuarea de vizite inopinate de către organul de supraveghere este adusă de îndată la cunoştinţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, după caz”. Pentru asigurarea operativității acestor vizite, art. 221 alin. (10) Cod pr.penală permite ca, pe durata vizitei, organul de poliţie să poată pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

Din interpretarea dispozițiilor legale, inculpatul arestat la domiciliu ar putea să îl părăsească în trei situații: pentru a se prezenta la chemarea organelor judiciare (citare), pe baza unei aprobări prealabile în urma unei cereri temeinic motivate (ar fi justificate deplasarea la locul de muncă, cursuri școlare, procurarea mijloacelor de existență, tratamente medicale) precum și în cazuri urgente, fără aprobare prealabilă (pentru protejarea sănătății, a vieții sau a bunurilor), cu obligarea însă de informare organului de supraveghere și fără o încuviințare posterioară.
În cazul în care constată nerespectarea cu rea-credinţă a măsurii şi a obligaţiilor impuse inculpatului, organul de supraveghere întocmeşte o sesizare motivată pe care o înaintează, procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii. În baza acestei sesizări la care se poate adăuga și existența suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. În prezent, săvârșirea unei infracțiuni este automată, încălcarea condițiilor măsurii având per se caracter infracțional.
Înlocuirea arestului domiciliar cu măsura mai severă nu este însă o obligație pentru instanță, ci o posibilitate, chiar dacă la luarea măsurii au fost deja analizate condițiile prevăzute de art. 223. Aceasta deoarece criteriul ultim este acela al oportunității și necesității luării măsurii extreme, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 202, 218 alin. (2) și art. 223 alin. (2) teza finală, neputând exista de lege lata un caz în care, fără această analiză, măsura arestului să fie obligatorie.
Ce este reaua-credință în dreptul penal? O spune Curtea Constituțională în Decizia 439/21.07.2016 , unde s-a arătat că reaua-credință este „o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată”. De asemenea, Curtea a afirmat că aceasta nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar desemnat cu supravegherea executării măsurii.
În fine, un aspect esențial, printre cele mai puternice argumente în sensul criticării noii incriminări a infracțiunii de evadare este cel al inexistenței unui mandat de arestare la domiciliu. Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea 254/2013, „Arestul la domiciliu se execută numai în temeiul încheierii dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanţa de judecată, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.” Diferența poate părea una de nuanță, însă credem că este una esențială. Mandatul de arestare este un ordin, care accentuează caracterul privativ al măsurii, urmând firesc încătușarea și plasarea în centrul de deținere. Lipsa „ordinului” atenuează puternic caracterul privativ al arestului domiciliar. Tocmai de aceea apreciem că, în realitate, noua incriminare a evadării este vulnerabilă și nu ne aflăm într-o stare reală de reținere sau deținere, iar asimilarea are cel puțin un caracter forțat.
Incriminarea părăsirii fără drept a locului de executare arestului la domiciliu sau a nerespectării itinerariului de deplasare întocmit de organul de supraveghere ca infracțiune pune, credem, problema suportării unei sancțiuni duble pentru aceeași faptă. Astfel, pentru o unică activitate, persoana ar urma să suporte rigorile înlocuirii măsurii preventive cu măsura mai severă dar ar fi și judecată și eventual condamnată pentru o infracțiune cu aceleași elemente constitutive, în concurs real cu fapta inițială (pentru care a fost arestat la domiciliu).
S-ar putea argumenta că o sancțiunea este de natură procesuală (înlocuirea măsurii pentru nerespectarea culpabilă) iar alta ar fi o infracțiune, deci premisa unei sancțiuni de drept substanțial (pedeapsă). Chestiunea nu este însă atât de simplă. Facem trimitere la Decizia nr. 18/2019 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unei chestiuni de drept , în care s-a arătat că „obligaţiile ce reprezintă conţinutul acestei măsuri preventive (controlul judiciar, n.n.), printre care şi obligaţia negativă de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar, prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, au ca finalitate, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.”
Mai arată Curtea că „având în vedere scopul procesual pentru care este dispusă această măsură preventivă, consecinţele nerespectării acesteia operează, la fel, la nivel procesual. Astfel, încălcarea obligaţiei de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar are drept consecinţă o sancţiune proprie, specifică, evaluată în mod anticipat de legiuitor, fiind reglementată în mod expres prin dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală: În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin (…), judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.”
Desigur că nu pretindem aplicarea automată a deciziei antereferite în situația pe care o discutăm. Mutatis mutandis însă, anumite similitudini pot fi realizate. Și arestul la domiciliu este tot o măsură procesuală. Scopul acesteia este reglementat la art. 202 alin. (1) Cod procedură penală. Executarea acestei măsuri ar trebui să asigure îndeplinirea acestor scopuri esențialmente preventive, iar încălcarea condițiilor sale de executare sunt sancționate procesual prin norme specifice.
Așadar, înlocuirea măsurii arestului domiciliar cu arestul preventiv se înfățișează ca o sancționare a atitudinii procesuale neconforme a inculpatului, care nu înțelege să se supună (de regulă) clemenței ce i-a fost acordată. Din acest punct de vedere, valorificarea pe planul dreptului substanțial a aceleiași conduite, ca întrunind elementele de tipicitate ale infracțiunii de evadare apare cel puțin criticabilă.
În lumina jurisprudenței CEDO raportată la art. 4 din Protocolul nr. 7 (principiul ne bis in idem) problema pare interesantă. Evadarea unei persoane din arest preventiv nu-i atrage acesteia o altă sancțiune în prima faptă decât întoarcerea în arest după capturare. Desigur că faptele vor fi reținute în concursul real. Evadarea condamnatului atrage consecințe de natură disciplinară. Dar evadarea din arestul la domiciliu atrage, pe lângă tratamentul special al pluralității și o sancțiune specifică-înlocuirea măsurii cu arestul în detenție, pentru o faptă care întrunește elementele unei alte infracțiuni concurente.
Prin evaluarea efectuată în cauza Engel contra Olandei, Curtea de la Strasbourg dă un sens autonom noțiunii de hotărâre penală definitivă, raportând-o la severitatea unei sancțiuni aplicate făptuitorului. Mai mult, în cauza Zolotukhin contra Rusiei, Curtea asmilează unei hotărâri penale o sancțiune contravențională de detenție administrativă.
Este evident că o încheiere de înlocuire a arestului la domiciliu cu arestul preventiv, fie ea și confirmată în contestație, nu este o hotărâre privind fondul cauzei, după cum nici măsura preventivă nu este o pedeapsă. Cu toate acestea, o persoană plătește întâi cu arestul în detenție iar apoi cu o condamnare pentru aceleași motive, aspect în opinia noastră în contradicție cu mai multe principii care guvernează procesul penal.

Concluzionând, apreciem că modificarea adusă infracțiunii de evadare, prin incriminarea faptei de nerespectare a arestului la domiciliu, aduce în discuție o serie de principii și sporește caracterul intruziv al măsurii. Efectul este, evident, unul de prevenție generală, al atenționării persoanelor inculpate privind riscurile la care se supun în caz de luare a măsurii arestului la domiciliu, precum și de prevenție specială, cu efect concret în privința celor care execută această măsură.
Credem așadar că incriminarea evadării asimilate este criticabilă, dat fiind interferența cu principiul opririi unei duble sancțiuni, chiar și de natură diferită, una procesuală și una materială, cu referire la o conduită ilicită unică.