UNITATE SAU PLURALITATE INFRACTIONALA IN NOUL COD PENAL. SPORUL OBLIGATORIU DE PEDEAPSA – UN RAU NECESAR SAU O GRAVA EROARE?

By ianuarie 9, 2017Drept Penal

Studiul  pe care ni l-am propus sa il elaboram are la baza schimbarea de optica a legiuitorului penal cu privire la unitatea si pluralitatea de infractiuni, mai exact referitor la infractiunea continuata si distinctia dintre aceasta si concursul de infractiuni.

Vorbim despre o schimbare de optica deoarece, fata de vechea reglementare, conditiile intrunirii elementelor unitatii legale de infractiune sub forma continuata sunt deosebit de riguroase, lasand loc, in cele mai multe cazuri, pluralitatii sub forma concursului, cu consecinte dintre cele mai serioase pe plan practic, din punct de vedere al pedepselor la care se poate ajunge.

De la inceput, se impune a fi facuta precizarea ca subiectul este unul extrem de consistent, doctrina care trateaza unitatea si pluralitatea de infractiuni fiind deosebit de vasta. Nu ne propunem sa facem o prezentare completa, deoarece cu greu institutiile pot fi cuprinse chiar si in paginile unui tratat. Ne vom apleca insa asupra unor aspecte problematice, unde distinctia unitate/pluralitate este una deosebit de sensibila, cu accent pe criticile aduse noii orientari penale si a absurdului unor solutii practice.

  1. Infractiunea continuata in vechiul cod penal

Impunandu-se o scurta privire comparativa a institutiei infractiunii continuate, potrivit art. 41 al. (2) al vechiului cod penal, infractiunea era continuata „cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni”.  Doctrina a structurat conditiile de existenta ale infractiunii continuate in unitatea de subiect activ, pluralitatea de acte de executare, unitatea de rezolutie si unitatea de calificare juridica. Pluralitatea subiectului pasiv nu este amintita, deoarece aceasta conditie era subinteleasa, legea nefacand nicio distinctie in acest sens. Era astfel evident ca nu avea importanta daca actele de executare priveau acelasi subiect pasiv sau subiecti pasivi diferiti, unitatea legala fiind indeplinita in toate cazurile.

Cu toate acestea, in ceea ce priveste infractiunile contra persoanei, specialistii si practica judiciara au statuat ca pluralitatea de persoane vatamate va determina o pluralitate de infractiuni, si anume tot atatea infractiuni cate persoane au fost vatamate in drepturile lor. Ca o noua exceptie a exceptiei, la infractiunile contra vietii, prin vointa legii, a fost creata o unitate legala sub forma infractiunii complexe, in sensul ca omorul deosebit de grav si uciderea din culpa a mai multor persoane constituiau o singura infractiune calificata in forma agravata. In cazul talhariei, cu toate ca este vorba de o infractiune contra patrimoniului, pluralitatea persoanelor asupra carora se exercita violente ori amenintari  atragea, in opinia majoritara, un concurs de infractiuni, obiectul juridic secundar aparand a fi prioritar patrimoniului persoanei.

Au existat ample discutii in doctrina de drept penal romana si italiana din acest punct de vedere.  Prima dintre cele  doua mari curente de opinie conturate a fost in sensul ca pluralitatea de persoane vatamate nu exclude fapta continuata, indiferent daca vorbim de infractiuni contra persoanei sau patrimoniului. Al doilea curent a opinat ca niciodata nu poate fi vorba de o infractiune unica daca au fost lezate mai multe persoane. Se afirma ca la infractiunile contra persoanei rezolutia infractorului nu poate fi separata de o anumita persoana, aceasta din urma devenind elementul central al actului de vointa.

Practica fostului Tribunal Suprem si a celorlalte instante s-a orientat spre retinerea concursului de infractiuni in ipoteza vatamarii mai multor persoane  si a unei unitati de infractiune in cazul faptelor contra patrimoniului.

Institutia infractiunii continuate nu poate fi privita, cel putin in analiza prezenta, distinct de concursul de infractiuni si mai ales de regulile de aplicare a pedepsei in cazul acestuia, chiar si numai pentru simplul motiv ca atunci cand o infractiune nu indeplineste conditiile unitatii, suntem in prezenta unei pluralitati de infractiuni, cu toate consecintele ce decurg din aceasta. In vechiul cod, atunci cand nu se putea retine forma continuata, ci pluralitatea de infractiuni, judecatorul avea o marja larga de apreciere prin prisma operatiunii de individualizare. Astfel, potrivit art. 34 al. (1) lit. b, in caz de concurs, pedeapsa cea mai grea putea fi sporita pana la maximul special, iar in cazul in care nici acesta nu era considerat indestulator se putea opta pentru aplicarea unui spor de pana la 5 ani.

Se poate observa, chiar din aceasta scurta privire generala ca vechiul sistem, desi la prima vedere parea simplu si usor de aplicat practic, a fost generator de numeroase discutii si controverse precum si de solutii neunitare ale instantelor.

  1. Noua viziune a codului penal din 2010

Codul penal adoptat in 2010 a dorit sa simplifice lucrurile, dar, chiar si dupa mai putin de trei ani de la intrarea in vigoare, se pare ca mai mult le-a complicat, practica ajungand uneori la solutii de-a dreptul socante si doctrina fiind critica deseori privitor la optiunea de politica penala avuta in vedere.

Probabil influentata de prea arareori aplicatul spor facultativ de la art. 34 sau chiar de orientarea prea frecventa a pedepselor pentru fapte concurente spre minumul celei mai grele, fara aplicarea de spor, comisia ce a redactat noul cod a optat pentru schimbarea radicala, pe de o parte a regulilor de aplicare a pedepselor pentru fapte concurente, iar pe de alta parte a scaderii drastice a incidentei  pentru infractiunea continuata. Asa cum am mai spus, chestiunea trebuie privita in ansamblu, deoarece rigorile unitatii legale fiind deosebit de ridicate, vor creste exponential cazurile de concurs, cu consecinta aplicarii noii reguli de contopire.

De altfel, in expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal,  se afirma cu titlu de principiu ca „intr-un stat de drept, intinderea si intensitatea represiunii penale trebuie sa ramana in limite determinate, in primul rand, prin raportare la importanta valorii sociale lezate pentru cei care infrang pentru prima oara legea penala, urmand sa creasca progresiv pentru cei care comit mai multe infractiuni inainte de a fi definitiv condamnati si cu atat mai mult pentru cei aflati in stare de recidiva. De aceea, limitele de pedeapsa prevazute in partea speciala trebuie corelate cu dispozitiile partii generale, care vor permite o agravare proportionala a regimului sanctionator prevazut pentru pluralitatea de infractiuni”. Acest enunt are o forta deosebita, desi nu are valoare de lege, deoarece este invocat frecvent, dupa cum vom arata, de toti sustinatorii sistemului nou instituit dar si de instanta de contencios constitutional. S-ar parea ca orice incercare de modificare este blocata de acest principiu, care impune cresterea progresiva a represiunii pentru cei ce infrang de mai multe ori norma penala.

Renuntand la criteriul cumulului juridic cu spor facultativ si alegand sistemul mixt cu spor obligatoriu, codul penal din 2010 face ca, in special in cazul unor multiple infractiuni contra patrimoniului ce in vechea legislatie erau considerate inftactiuni unice, sa se ajunga la pedepse excesive, bizare, chiar inumane.

Doua sunt dispozitiile legale ale noului cod penal ce nasc controverse serioase, privitoare la concursul de infractiuni si la infractiunea continuata. Potrivit art. 35 al. (1), „infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii si impotriva aceluiasi subiect pasiv, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni”, iar potrivit art. 39 al. 1 lit. b, „cand s-au stabilit numai pedepse cu inchisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adauga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.”

  1. Constitutionalitatea sporului obligatoriu de pedeapsa. Analiza unor pedepse la care poate duce acesta

Art. 39 al. (1) lit b, inovator in dreptul penal romanesc, a fost supus controlului de constitutionalitate prin mai multe decizii, exceptiile fiind respinse in toate cazurile.

Astfel, in Decizia 711/2015, raspunzand criticilor de constitutionalitate ale autorului exceptiei, Curtea arata in esenta ca optarea pentru un sistem de cumul sau altul in situatia concursului de infractiuni intereseaza politica penala a statului. Se arata ca reglementarea tratamentului penal al concursului de infractiuni, pentru ipoteza in care s-au stabilit numai pedepse cu inchisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix, intra in atributiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului sau constitutional de unica autoritate legiuitoare a tarii, prevazut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentala, care, realizand o individualizare legala a sanctiunilor in materie, apreciaza, in concret, in functie de o serie de criterii, printre care si frecventa fenomenului infractional. Asa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sanctionare a celor doua forme de concurs de infractiuni – real si formal, cat priveste persoana fizica, infractor major, reglementand mai sever tratamentul sanctionator al celui care repeta comportamentul infractional, Parlamentul s-a plasat in interiorul marjei sale de apreciere.

In decizia 545/2016, raspunzand unor critici similare in urma reunirii mai multor sesizari. Curtea constitutionala a facut referire la jurisprudenta anterioara si a incercat sa combata pretinsa neconstitutionalitate, argumentand in linii mari pe aceeasi structura si afirmand ca problematica este una ce tine de forta legiuitoare. Curtea a retinut ca individualizarea sanctiunilor de drept penal este, pe de o parte, legala – revine legiuitorului, care stabileste normativ pedepsele si celelalte sanctiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime si maxime ale fiecarei pedepse, care sa corespunda in abstract importantei valorii sociale ocrotite, iar, pe de alta parte, judiciara – pe care o realizeaza judecatorul in cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanta individualizarii legale a sanctiunilor de drept penal prin aceea ca legiuitorul nu poate sa confere judecatorului o libertate absoluta in stabilirea pedepsei concrete, intrucat ar exista riscul unei interpretari si aplicari arbitrare a pedepsei. Pe de alta parte, Curtea a apreciat ca, in reglementarea sanctiunilor de drept penal de catre legiuitor, trebuie stabilit un echilibru intre dreptul fundamental, care face obiectul limitarii impuse de sanctiune, si valoarea sociala a carei protectie a determinat limitarea.

Interesanta  si salutara ni se pare, asa cum aflam din continutul deciziei Curtii, pozitia judecatorilor Sectiei penale a Tribunalului Cluj. Se apreciaza in opinia transmisa ca stabilirea unei limite maxime speciale pentru pedeapsa rezultanta in caz de concurs de infractiuni ar fi utila si corecta, instanta conturand si unele propuneri de lege ferenda. Astfel, se propune ca s-ar putea avea in vedere ca limita maxima dublul pedepsei celei mai grele sau maximul special pentru infractiunea cea mai grava care intra in concursul de infractiuni. Chiar daca a fost optiunea legiuitorului de a sanctiona mai sever, in prezent, concursul de infractiuni, Tribunalul Cluj  apreciaza ca stabilirea ca limita maxima a pedepsei pentru concursul de infractiuni doar a maximului general al pedepsei, de 30 de ani, ar putea afecta cerintele de previzibilitate si proportionalitate ale normei penale criticate. Astfel, conform reglementarii actuale, arata magistratii instantei aratate, s-ar putea ajunge ca pentru infractiuni minore ca gravitate, dar savarsite in mod repetat de catre o persoana sa se aplice o pedeapsa mult mai grea decat pentru o infractiune foarte grava, fara ca instanta sa aiba posibilitatea individualizarii corespunzatoare a pedepsei rezultante.

Intr-adevar, cateodata, politica penala poate impune anumite orientari. Dar daca acestea duc uneori la aplicarea unor pedepse pana la maximul general pentru unele fapte care, privite individual, departe de a le considera derizorii, sunt situate (din punct de vedere al limitelor de pedeapsa) la limita inferioara a represiunii penale, opinia publica si specialistii trebuie sa reactioneze.

Socant pentru opinia publica, dar si pentru practicienii dreptului a fost cazul, mult mediatizat, al unui fost judecator condamnat in prima instanta la pedeapsa rezultanta de 22 de ani de inchisoare, in baza dispozitiilor art. 39 al. (1) lit. b privind contopirea pedepselor pentru infractiuni concurente. Faptele de coruptie ce au facut obiectul dosarului sunt de un pericol generic ridicat si fara indoiala ca impun o reactie ferma din partea statului, insa pedeapsa aplicata a produs indignare chiar in randul luptatorilor anticoruptie. Pedeapsa a fost redusa in calea de atac la 12 ani si doua luni inchisoare, cuantum care, raportat la cel initial, poate parea redus, dar raportat la sistemul de drept penal romanesc, la scopurile pedepsei si la practica judiciara, este in continuare unul ridicat.

O alta decizie de speta in care pe de o parte regula unitatii de subiect pasiv iar pe de alta parte obligativitatea sporului de o treime prevazut in cazul concursului a dus la aplicarea unei pedepse care da fiori oricarei persoane aflate in conflict cu legea penala, chiar si pentru fapte dintre cele mai reprobabile. Urmatorul pasaj din minuta disponibila pe portalul instantelor nu poate decat sa ne socheze: „contopeste pedepsele principale stabilite de prima instanta pentru restul infractiunilor: -46 de pedepse a cate 8 luni inchisoare, stabilite pentru savarsirea a 46 de infractiuni de fals informatic; – 46 de pedepse a cate 8 luni inchisoare, stabilite pentru savarsirea a 46 de infractiuni de inselaciune; – 34 de pedepse a cate 4 luni inchisoare, stabilite pentru savarsirea a 34 de infractiuni de fals in inscrisuri sub semnatura privata, in pedeapsa cea mai grea de 8 luni inchisoare, sporita cu 24 ani, rezultand pedeapsa de 24 ani si 8 luni inchisoare”. Nefericitului condamnat, care a fost condamnat la o pedeapsa pretabila, poate, doar pentru omor sau crime impotriva umanitatii i s-a mai adaugat o pedeapsa anterioara suspendata sub supraveghere, urmand a executa 26 de ani si 8 luni de inchisoare.

Multe nu mai sunt de spus. Dar cand legea impune aplicarea unor pedepse apropiate de maximul general de 30 de ani pentru infractiuni contra patrimoniului, de frauda, inselaciune, ori furt, sistemul de drept penal nu este pe drumul cel bun. Poate ca doar trebuie sa recitim Dei delitti e delle pene  a lui Beccaria sau Reflectiile asupra ghilotinei a lui Albert Camus.

Scopul pedepsei nu mai este definit in noul cod penal, ci doar in legea de executare a pedepselor, astfel, potrivit art. 3 din legea nr. 254/2013, „scopul executarii pedepselor si a masurilor educative privative de libertate este prevenirea savarsirii de noi infractiuni.Prin executarea pedepselor si a masurilor educative privative de libertate se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de ordinea de drept, fata de regulile de convietuire sociala si fata de munca, in vederea reintegrarii in societate a detinutilor sau persoanelor internate.”

Fara indoiala ca faptul ca se ajunge la asemenea pedepse se datoreaza  nu celui chemat sa aplice o norma in vigoare, ci insasi normei legale care se pare ca duce la situatii absurde si inumane. De altfel, criticile unor asemenea dispozitii si pedepse pot fi cu succes sustinute in fata instantei de contencios a drepturilor omului, care, desi isi rezerva dreptul de a nu interveni in politica penala a statelor, poate analiza caracterul inuman si degradant al pedepsei prin prisma art. 3 al Conventiei. In concret insa si cu efecte mai rapide, doar gratierea, fie ea si partiala, ar mai putea reduce din absurdul situatiei create.

Propunerile de lege ferenda sugerate chiar de unele instante si de teoreticieni ai dreptului  sunt pertinente si ar trebui luate in seama de o viitoare propunere de modificare legislativa. Revenirea la sporul facultativ, chiar daca a fost criticata de autorii noului cod, poate era totusi solutia justa si adaptata specificitatii infractiunilor judecate de instante. Chiar o pastrare a sporului obligatoriu de o treime, cu plafonarea acestuia, ar fi o solutie subsidiara de luat in discutie. Astfel, s-ar putea ca art. 39 al. (1) lit. b sa fie reformulat astfel:  „cand s-au stabilit numai pedepse cu inchisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adauga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; atunci cand sporul depaseste maximul special  al pedepsei prevazuta de lege pentru fapta cea mai grea ce intra in componenta concursului, el se va reduce la acest maxim.”

Asa cum am afirmat si mai sus, sursa problemelor ivite in practica si a pedepselor excesive nu este doar regula sporului obligatoriu, ci si regula unitatii subiectului pasiv al infractiunii continuate. Majoritatea infractiunilor contra patrimoniului, in caz de multipli pagubiti, vor fi incadrate ca si concurs, cu consecintele aratate.  Revenind la conditiile pentru ca o fapta sa fie considerata o infractiune continuata, conditia adaugata fata de vechea reglementare este asadar unitatea de subiect pasiv. Criticata de cei mai de seama maestrii ai dreptului penal inca din faza premergatoare adoptarii codului, optiunea legislativa a invins, in cele din urma. Autorii legii s-au oprit la solutia incompatibilitatii totale a unitatii infractiunii continuate cu pluralitatea de subiecti pasivi, urmarind probabil sa curme controversele dar restrangand nejustificat domeniul de incidenta al acesteia in cazuri in care concursul este discutabil.

  1. Analiza unor infractiuni la care unitatea subiectului pasiv este obiect al controversei

Dorind sa produca o atenuare a rigorilor infractiunii continuate, legiuitorul a incercat, prin Legea nr. 187/2012 de punere in aplicare a codului penal, sa extinda sfera de aplicaare a acesteia. Astfel, potrivit art. 238 al legii amintite, „in aplicarea dispozitiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, conditia unitatii subiectului pasiv se considera indeplinita si atunci cand:a)bunurile ce constituie obiectul infractiunii se afla in coproprietatea mai multor persoane; b)infractiunea a adus atingere unor subiecti pasivi secundari diferiti, dar subiectul pasiv principal este unic.” Aceasta ultima litera a normei este generatoare de probleme in practica judiciara, deoarece uneori este deosebit de dificil de identificat cine este veritabilul subiect pasiv al unor infractiuni. Spunem aceasta deoarece autorii de drept penal, in analiza infractiunilor din partea speciala a codului trateaza uneori prea succint problema subiectului pasiv al unor infractiuni, iar uneori nu il ating deloc.

Din acest punct de vedere, sunt anumite infractiuni in cazul carora distinctia intre unitatea si pluralitatea infractionala este deosebit de dificil de obiectivat, in primul rand pentru motivul ca exista numeroase discutii cu privire la identitatea subiectului pasiv generic si a celui secundar. Daca in privinta unora dintre acestea (si ne referim aici la infractiunea de proxenetism, prevazuta de art. 213 CP) , Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat pe calea procedurii dezlegarii unei chestiuni de drept, prevazuta de art. 475 Cod procedura penala, asupra altor situatii discutabile inca nu exista o practica unitara.

Prin Decizia 20/2016 Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca „in cazul in care infractiunea de proxenetism, in varianta inlesnirii practicarii prostitutiei, se savarseste asupra a doua sau mai multe persoane vatamate majore si minore, in „aceeasi imprejurare”, se va retine o singura infractiune de proxenetism, prevazuta de art. 213 alin. (1) si (3) din Codul penal, in forma simpla. Ori de cate ori infractiunea de proxenetism, in varianta inlesnirii practicarii prostitutiei, se savarseste asupra a doua sau mai multe persoane vatamate majore si/sau minore, fara legatura intre ele, se va retine un concurs de infractiuni, prevazut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) si (3) din Codul penal, dupa caz, cu retinerea dispozitiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal.”

Nu vom detalia in prezentul studiu argumentele pe care le-am transmis instantei supreme, acestea fiind disponibile in practicaua Deciziei nr. 20. Opinia formulata, partial concordanta cu aceea a instantei de trimitere si  a Inaltei Curti a fost aceea ca in cazul infractiunii de proxenetism, pluralitatea subiectilor pasivi nu atrage pluralitatea de infractiuni. Situatia era complexa si necesita o dezlegare deoarece art. 213 CP este formulat sub forma unui alineat principal, doua variante agravate si o norma definitie. La al. 1 sunt descrise elementele constitutive ale faptei, cu precizarea ca poate fi vorba de una sau mai multe persoane care practica prostitutia. Astfel, asa cum am aratat anterior, se face o diferentiere neta de infractiunile contra persoanei (cum ar fi chiar cea de la art. 211-traficul de minori) dar si de alte infractiuni cu subiecti pasivi multipli, unde pluralitatea acestora atrage pluralitatea infractionala. Norma de la art. 213 al. 1 transforma asadar o pluralitate intr-o unitate legala, prin vointa legii, aceasta nefiind afectata de numarul persoanelor la care se refera.

Ar fi absurd de asemenea sa nu acceptam ca, din moment ce art. 213 CP este structurat sub forma aratata, unitatea infractionala este aplicabila doar aliniatului 1 luat individual ori doar aliniatului 3 referitor la minori. Norma arata ca, indiferent de numarul subiectilor pasivi, indiferent daca sunt  toti majori sau minori sau unii majori si unii minori vom discuta de o infractiune unica.  In caz contrar, ar fi mai favorabila unui inculpat inlesnirea practicarii prostitutiei de catre un numar ridicat doar de minore, decat al unei majore si al unei minore, ceea ce ar fi intru totul absurd si contrar spiritului reglementarii.

Completul special al instantei supreme a mers chiar mai departe si a stabilit ca, in anumite situatii de contextualitate, in conditii de unica imprejurare, poate fi vorba de o unitate naturala iar nu de una legala sub forma infractiunii continuate. Asadar, s-a concluzionat ca esentiale sunt rezolutia unica si imprejurarea unica, aspecte care pot face  ca faptele sa constituie o infractiune unica sau una continuata, dar niciodata concurs de infractiuni, cu exceptia cazului cand actiunile nu au nicio legatura unele cu altele.

Cu toate acestea, argumentele referitoare la faptul ca ar fi aplicabile si dispozitiile art. 238 al. 1 lit. b din Legea nr. 187/2012 nu au fost insusite. Astfel, s-a apreciat ca valoarea sociala ocrotita prin incriminarea faptei de proxenetism conform art. 213 din Codul penal este libertatea persoanei, iar titularul acesteia este chiar persoana „exploatata”, care devine astfel subiect pasiv al infractiunii. Asadar, contrar opiniilor unei parti a doctrinei, subiectul pasiv al infractiunii nu este statul, ci persoanele a caror activitate este inlesnita, chiar si daca nu ne aflam in situatia unei constrangeri sau, mai grav, a unei exploatari.

Concluzionand, in situatia analizata, pluralitatea de subiecti pasivi nu atrage pluralitatea de infractiuni, insa nu in temeiul derogarii legii speciale, ci chiar in temeiul structurii textului legal al codului penal.

O alta infractiune in privinta careia se poate identifica o practica neunitara este aceea de ultraj, situata in titlul III, cap. I al codului penal ce trateaza infractiunile contra autoritatii. Intrebarea ce se naste este aceea daca putem vorbi de o pluralitate de infractiuni in situatia ultragierii unor functionari cu acceasi ocazie, prin aceeasi modalitate, spre exemplu cea a amenintarilor.

Argumente ar fi si de o parte si de cealalta, insa, in opinia noastra, nu poate fi vorba, in conditiile aratate, de un concurs de infractiuni. Imaginand o persoana care intra intr-o sectie de politie unde se afla un numar mare de agenti, care adreseaza injurii tuturor politistilor, cu motivarea ca refuza sa urgenteze solutionarea unui dosar penal, retinerea atator fapte de ultraj cati agenti au fost de fata ar fi absurda.

Argumentul normativ nu ar trebui sa fie decisiv, deoarece formularea asupra unui functionar (politist) este una generica. Nu putem privi in oglinda reglementarea cu aceea de la art. 213 al. 1 unde legea vorbeste de inlesnirea”…de catre una sau mai multe persoane “, deoarece in cazul ultrajului este vorba de o persoana cu o anume calitate, un subiect pasiv secundar calificat.  Tocmai de aceea, in aceasta situatie prioritate trebuie sa aiba dispozitia de la art. 238 din Legea de punere in aplicare a codului penal.

Subiectul pasiv principal al infractiunii de ultraj este statul roman iar subiectul pasiv secundar sau adiacent  este persoana fizica purtatoare a autoritatii de stat, functionarul care indeplineste o atributie ce implica exercitiul autoritatii de stat in cadrul unei institutii. O parte a doctrinei a mai afirmat ca subiectul pasiv principal nu este statul, ci organul de stat, autoritatea publica in cadrul careia este angajat cel ultragiat.

Asadar, infractiunea de ultraj este una in privinta careia ar fi necesara o dezlegare din partea instantei supreme, cu privire la unitatea sau pluralitatea subiectului pasiv si la aspectul daca functionarul ultragiat este subiect pasiv princcupal sau adiacent al infractiunii. Pana atunci, practica nu este unitara, existand solutii de condamnare pentru fapte concurente, in conditiile de unitate de loc, timp, actiune, rezolutie, doar prin prisma numarului persoanelor pe care ultrajul le-a vizat.

O infractiune care poate pune probleme din punct de vedere al conditiei unitatii de subiect pasiv si a incadrarii acesteia ca infractiune continuata sau ca pluralitate de infractiuni este si cea prevazuta de art. 32 al. 1 din Legea nr. 217/2013. Potrivit art. 32 al. 1 din actul normativ, “incalcarea oricareia dintre masurile prevazute la art. 23 alin. (1) si dispuse prin ordinul de protectie constituie infractiunea de nerespectare a hotararii judecatoresti si se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an. Impacarea inlatura raspunderea penala.

Dispozitia penala din legea speciala este asadar la randul ei una  derogatorie cu privire la cuantumul pedepsei, dar care face trimitere explicit in cuprinsul ei la dispozitia generala cuprinsa in Codul penal, la art. 287, aceea de nerespectare a hotararilor judecatoresti. Trimiterea este una fireasca, intrucat nerespectarea ordinului dispus de instanta printr-o sentinta nu este altceva decat o incalcare a unei hotarari judecatoresti, infractiunea prevazuta de legea speciala neavand astfel un caracter autonom.

Problematica este insa situatia in care unei persoane i se interzice pe calea unui ordin de protectie dispus prin aceeasi sentinta civila sa se apropie de mai multe persoane, membri de familie ai acestuia si aceasta incalca ordinul, apropiindu-se, in aceeasi imprejurare sau in imprejurari diferite dar in baza aceleiasi rezolutii de cele doua persoane. Vom vorbi de o unitate naturala de infractiune, de o infractiune continuata sau de un concurs de infractiuni, cate persoane sunt protejate prin ordinul emis?

Argumentele ce le avem in vedere sunt in favoarea unitatii de infractiune. Astfel, infractiunea prevazuta de art. 287 cod penal este plasata de legiuitor la capitolul destinat infractiunilor contra infaptuirii justitiei. Din punct de vedere al obiectului juridic, infractiunea de nerespectare a hotararilor judecatoresti are ca obiect juridic special relatiile sociale care asigura autoritatea hotararilor judecatoresti, fiind vorba deci de relatiile sociale referitoare la infaptuirea justitiei. Pe de alta parte, obiectul juridic special secundar consta si in relatiile sociale privitoare la drepturile cetatenilor care se realizeaza prin hotarari judecatoresti.

Subiectul pasiv principal al infractiunii nu este asadar persoana care are posibilitatea de a-si valorifica un drept prin executarea hotararii sau prin simpla existenta a ei, ci statul, ca garant al respectarii hotararilor instantelor de judecata. Persoana fizica este doar subiect pasiv secundar al acestei infractiuni. In varianta speciala prevazuta de Legea 217/2003, situatia nu se schimba, sanctionabila penal fiind doar iesirea din pasivitate a persoanei impotriva careia s-a pronuntat ordinul de protectie. Daca aceasta savarseste o infractiune de violenta ori amenintare, acestea vor fi comise in concurs cu incalcarea ordinului, persoana vatamata fiind subiect pasiv principal al acestora, pentru ca ar fi vorba de infractiuni contra persoanei. Un alt argument in favoarea celor aratate este acela ca infractiunea analizata este una de pericol iar nu una de rezultat.

Aplicabilitatea dispozitiilor de atenuare a rigorilor art. 35 cod penal este deplina, deoarece discutam despre subiecti pasivi secundari, iar infractiunea prevazuta de legea speciala, chiar daca nu este pe larg tratata de specialistii dreptului penal nu este decat o varianta a infractiunii prevazute de codul penal. Desigur ca raportarea, asa cum am aratat si mai sus, trebuie sa fie facuta si cu privire la conditiile de loc, timp, contextualitate, unitate de imprejurare prin prisma celorlalte conditii de unitate de infractiune.

 

O alta infractiune asupra careia au existat discutii este pe cale sa primeasca o dezlegare pe calea recursului in interesul legii. La data de 21 noiembrie 2016, Procurorul General al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a solicitat completului specializat al aceleiasi instante sa se pronunte in legatura cu infractiunea de abandon de familie, fapta prevazuta de art. 378 al. (1) lit. c Cod penal in ipoteza in care aceasta a fost savarsita prin neplata cu rea credinta, timp de 3 luni, a pensiei de intretinere datorate mai multor persoane si stabilite printr-o hotarare judecatoreasca.

Se impune a fi facuta o analiza din dubla perspectiva. In primul rand, observarea normei juridice si identificarea intentiei legiuitorului, in sensul daca acesta a inteles sa transforme pluralitatea de victime in unitate de infractiune. Textul de lege vorbeste de cel indreptatit la intretinere, prin urmare la prima vedere a avut intentia de a proteja fiecare persoana individual. Suntem nevoiti a apela la al doilea criteriu, de identificare a subiectului pasiv principal si secundar (daca acestia sunt distincti). Problema pare a fi mai dificila decat in ultimele doua situatii mai sus tratate, deoarece, in mod unanim, doctrina de drept penal arata ca subiectul pasiv al infractiunii de abandon de familie este calificat, fiind vorba de persoana indreptatita la intretinere, creditorul obligatiei de intretinere. In opinia noastra, in acord cu cea exprimata de Parchetul General, chiar daca doctrina nu s-a exprimat in acest sens, asupra subiectului pasiv al infractiunii pot fi facute anumite discutii.

Astfel, toti autorii citati mai sus sunt de acord ca obiectul juridic general este format din relatiile sociale pe a caror respectare se intemeiaza familia, comun tuturor infractiunilor din capitol. Obiectul juridic special al infractiunii il constituie relatiile sociale referitoare la raporturile ce presupun obligatia de intretinere intre membri familiei. S-ar parea astfel, ca norma protejeaza cu prioritate un interes general, mai mult decat unul individual. Si Parchetul General opineaza in acest sens, ca  infractiunea  mentionata  este  una  care  aduce  atingere  unor  relatii  privind convietuirea social, obiectul juridic fiind aceste relatii, iar nu persoana. Din aceasta perspectiva- se arata in actul de sesizare, persoanele indreptatite la pensie de intretinere sunt subiecti pasivi   secundari,   subiect   pasiv   principal   fiind   societatea, statul.   Intr-un asemenea  context,  pluralitatea  subiectilor  pasivi  secundari  nu  determina o pluralitate de infractiuni, fiind aplicabile dispozitiile de exceptie de la art. 238 al. 1 lit. b din legea nr. 187/2012.

S-ar parea asadar, ca acesta din urma ar fi principalul argument in sustinerea ideii ca neplata pensiei de intretinere fata de mai multi debitori, obligatie impusa printr-o unica hotarare judecatoreasca, constituie o infractiune continua unica iar nu o pluralitate de infractiuni. Ar mai fi de adaugat un rationament, pe care l-am avut in vedere si cand am tratat problema infractiunii de incalcare a ordinului de protectie. Infractiunea de abandon de familie, in varianta neachitarii intretinerii are si o component de lezare a justitiei, putand fi catalogata ca una care lezeaza familia, dar si autoritatea hotararilor judecatoresti. Astfel, un motiv in plus pentru a concluziona ca persoanele creditoare sunt doar subiecti pasivi secundari ai infractiunii este acela ca printre relatiile sociale protejate se afla si acelea ce privesc caracterul sentintelor, forta acestora executorie si increderea oamenilor in justitie.

Si sesizarea Parchetului General atinge aceasta problema, insa mai mult prin raportare la institutiile de drept civil al obligatiilor. Se arata in mod pertinent ca in conditiile unei obligatii unice, incalcarea acesteia configureaza o rezolutie infractionala / pozitie subiectiva unica indiferent daca priveste una sau mai multe persoane intrucat autorul ia o singura hotarare, aceea de a incalca obligatia.Chiar daca, in cazul unei obligatii  unice complexe si divizibile (activ,  in  cazul  de  fata) coexist doua  sau  mai  multe  raporturi  obligationale independente, ceea ce uneste aceste raporturi este izvorul lor comun, respectiv hotararea judecatoreasca prin care se stabileste pensia de intretinere pentru mai multe persoane. Or, rezolutia infractionala se configureaza raportat la acest izvor unic al obligatiei, fiind, pentru acest motiv, unica.

Astfel, combatand pluralitatea infractionala, cu consecinte dintre cele mai severe pe plan sanctionator, daca ne raportam la un mumar mare de creditori ai obligatiei nerespectate, argumentele juridice, logice si chiar umanitare, de drept penal sau de drept al obligatiilor, contureaza elemente de unitate infractionala si in cazul analizat.

 

  1. Concluzii

Concluzionand, problematica unitatii si pluralitatii de infractiuni, departe de a fi epuizata vreodata, este una care naste serioase probleme practice, mai ales in urma modificarilor legislative recente. Optiunea legiuitorului la un moment dat, desi protejata de Curtea Constitutionala si de o parte a penalistilor, se poate dovedi ineficienta. Un sistem penal care sanctioneaza micii escroci (si avem aici in vedere autorii de fapte de fals, inselaciune, chiar furt) cu pedepse de peste 20 de ani inchisoare, chiar  in contextul unui numar mare de victime, nu poate fi calificat altfel decat defect. O solutie justa poate fi doar revenirea pentru concursul de infractiuni la un sistem cu spor facultativ sau cu un spor obligatoriu limitat, pentru ca situatiile de deviere de la normalitate sa nu continue.