CÂTEVA OBSERVAȚII ASUPRA EFECTELOR DECIZIEI CCR NR. 250/2019 PRIVIND SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE A FAPTEI

 

În M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019 s-a publicat decizia nr. 250 a Curții Constituționale cu privire la obligativitatea schimbării de încadrare juridică prin hotărâre distinctă de cea privitoare la fondul cauzei, înainte de soluționarea conflictului de drept penal. Decizia a fost așteptată cu interes de practicieni, unele instanțe amânând cauzele pentru a observa motivele deciziei legate de consecințele neconstituționalității constatate.

Exprimăm scurte păreri, la cald, convinși fiind că practica judiciară viitoare va reașeza instituția pe făgașul trasat de decizia Curții. Începem prin a defini conceptul de încadrare juridică a faptelor, încercând apoi să stabilim dacă Curtea impune această rigoare în toate cazurile sau doar în situația în care schimbarea de încadrare va fi dispusă. Mai departe, după ce observăm că, de acum, orice discuție asupra acestei instituții va conduce la amânarea cauzei, vom puncta câteva principii generale de aplicare în timp a deciziilor Curții.  Punctul central și, poate, cel mai controversat, este acela al aplicării deciziei în cauzele aflate în faza apelului.

 

Ce înțelegem prin „încadrarea juridică a fapteiˮ ?

 

Definiția cea mai sintetică a încadrării juridice a faptei[1] rezistă  și astăzi, după 50 de ani de la formularea acesteia, fiind preluată de cvasitotalitatea doctrinei contemporane procesual penale.  S-a arătat astfel că „încadrarea juridică cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod complet caracterizarea juridică a faptei.”

Încadrarea juridică a faptei, s-a mai afirmat[2], înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede și o sancționează și caracterizarea ei ca infracțiune potrivit acestui text. Aceasta presupune stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată or într-o variantă mai puțin gravă raportat la varianta tipică. Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea  juridică implică atât stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea și pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracțiuni. În caz de participație, încadrarea presupune și stabilirea contribuției fircărui participant și arătarea textului de lege ce o prevede. În caz de pluralitate de infracțiuni sau acte de executare, încadrarea juridică înseamnă arătarea textelor de lege care prevăd concursul, recidiva ori forma continuată.

Putem concluziona astfel că, prin schimbarea de încadrare juridică nu vom înțelege doar schimbarea textului incriminator, dintr-o infracțiune în alta, ci și adăugarea, sau dimpotrivă, înlăturarea unor texte care prevăd instituții de drept penal aplicabile în speță.

Tocmai de aceea, efectele deciziei susamintite sunt deosebit de importante pe plan procesual, deoarece, teoretic, orice discuție asupra instituțiilor de drept penal incidente trebuie să se concretizeze după decizia Curții într-o hotărâre intermediară, alta decât cea privitoare la acuzație.

 

„Pronunțareaˮ cu privire la schimbarea încadrării, sau „dispunereaˮ schimbării de încadrare

 

Curtea a constatat  prin dispozitivul deciziei că „dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.ˮ

Decizia este una de interpretare, nefiind aici locul a detalia importanța crescută a acestui tip de decizii în practica ultimilor ani. Textul de lege este salvat, iar înțelesul constituțional va fi doar cel decelat de dispozitivul deciziei, cu observarea și a considerentelor, ce au forță juridică egală acestuia.

Deși din considerente s-ar părea că pronunțarea distinctă este necesară doar în caz de schimbare a încadrării, nu și atunci când cererea de schimbare se respinge, dispozitivul, mai sus            enunțat,           este     clar.
Observăm această neconcordanță, deoarece paragraful 42 al corpului deciziei arată că:  „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete.ˮ

S-ar părea, astfel, că doar o schimbare efectivă de calificare prin hotărârea finală ar vicia procesul penal atât de grav, încât ar fi afectat dreptul la un proces echitabil și cel la apărare. Or, intenția Curții nu pare a fi aceasta, iar exprimarea de mai sus pare a fi o eroare nevoită. Orice pronunțare asupra unei cereri de schimbare (propusă de părți sau invocată din oficiu), chiar dacă ea este în sensul menținerii încadrării date prin actul de sesizare, trebuie realizată separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale.

 

Un motiv „obligatoriuˮ de amânare a cauzelor penale

 

Putem afirma că, de la publicarea deciziei, vom fi în prezența unui motiv de amânare care nu va putea fi cenzurat de instanța de judecată și care credem că uneori ar putea fi deturnat în sensul exercitării cu rea-credință a acestui drept. Aceasta deoarece orice parte, dorind să obțină un termen ulterior de judecată, ar putea pune în discuție schimbarea de încadrare, printr-o cerere mai mult sau mai puțin întemeiată.

Pusă în fața unei astfel de cereri, instanța nu are mijlocul procedural să o respingă ca inadmisibilă sau vădit nefondată (acea manifesta infondatezza, din jurisprudența constituțională italiană), ci va trebui să se pronunțe asupra sa, admițând-o sau respingând-o, obligatoriu prin încheiere.

Câtă vreme un filtru al „seriozitățiiˮ cererii de schimbarede încadrare nu există și nici nu ar putea rezonabil să fie prevăzut de lege, altă soluție decât pronunțarea prin încheiere și amânarea cauzei nu se poate întrevedea. O cerere aparent banală, de exemplu de schimbare a calificării faptei din concurs în formă fontinuată, sau înlăturarea unei stări de recidivă, sau (ceea ce frecvent se întâlnește în dosarele de omor, consumat sau tentat) schimbarea încadrării în infracțiunea preterintenționată sau în cea de vătămare corporală, va duce la acordarea unui termen mai scurt sau mai îndelungat de judecată.

Așadar, dacă primul nivel era acceptat unanim, acela al punerii în discuție a cererii de schimbare de încadrare[3], de acum, prin decizia amintită, s-a pășit mai departe. Părțile trebuie să cunoască încadrarea faptei asupra căreia va purta deliberarea, efectul de surprindere al „dublei pronunțăriˮ fiind înlăturat.

 

Importanța drepturilor în discuție și efectele în timp ale deciziei

 

Decizia gravitează în jurul a două drepturi esențiale ale acuzatului în procesul penal: dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. La fel, se poate spuns că întreg procesul penal gravitează în jurul acestor două drepturi.

Așadar, e vorba de drepturi procesuale care, deși nu sunt reglementate expres sub sancțiunea nulității absolute în caz de nerespectare, sunt acceptate de jurisprudență ca având același efect: anularea actelor procedurale efectuate cu nerespectarea lor.

De altfel, tocmai pentru că sunt atât de importante și au un anumit nivel de abstractizare, legea nu poate rezonabil să exemplifice toate situațiile în care acestea ar fi violate, această menire rămânând practicii judiciare.

Este cert și necontestat că Deciziile Curții au putere pentru viitor, având forța similară unei legi (deși nu sunt lege)-o spune Curtea în numeroase decizii. Așadar, ele se vor aplica situațiilor juridice ce se vor naște după publicarea în Monitorul Oficial.

Însă decizia nr 250/2019 se va aplica și cauzelor pendinte, judecătorul de prim grad fiind obligat să o respecte, prin pronunțarea în două etape: schimbare de încadrare și fondul acuzației.

Aplicarea în timp a deciziei Curții nu este lipsită de probleme de ordin practic. Deciziile Curții Constituționale, fiind obligatorii și având forță pentru viitor, au putere de lege, iar având putere de lege, în dreptul penal substanțial, ele vor genera situații tranzitorii, în care se va pune problema legii penale mai favorabile ori cea a dezincriminării, în considerarea dispozițiilor art. 5 ori ale art. 4 Cod penal. În toate aceste situații, apreciem că principiile și dispozițiile din Codul penal privind mitior lex vor fi incidente, la fel ca în situația existenței unei legi mai ușoare sau unei legi de dezincriminare[4]. Raționamentul a fost de fapt validat și prin Decizia nr. 651/2018 a Curții[5] (publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20 decembrie 2018).

Textul cenzurat prin decizia nr. 250 este însă o normă de drept procesual, care nu se supune mitior lex. Cu toate acestea, deși, aparent, decizia ar activa doar ex nunc, o serie de hotărâri explicitează regulile de aplicare asupra proceselor pendinte.

Privitor la aplicarea deciziilor proprii, în Decizia nr. 51/2016[6], Curtea Constituțională a statuat că „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecatăˮ.

În Decizia nr. 126/2016[7], decelând efectele în timp ale deciziilor sale, Curtea Constituțională a arătat că „în ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitorˮ (a se vedea și Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

În aceste condiţii, se mai arată, „decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concretˮ.

Se mai precizează că, „în aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat.

În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.ˮ

 

Teama de antepronunțare, principalul obstacol împotriva hotărârii distincte privitor la încadrarea            juridică

Curtea, în decizia nr. 250/2019, anticipând discuțiile ce se vor ivi în practică, încearcă în câteva paragrafe să îl „protejezeˮ de incompatibilitate pe judecătorul ce se pronunță distinct asupra încadrării juridice. De altfel, cum se observă din adresele transmise de unele instanțe forului constituțional, „teamaˮ de antepronunțare a fost principalul motiv pentru care judecătorii alegeau să hotărască deodată asupra încadrării juridice și asupra fondului acuzațiilor, deși legea nu impunea expres aceasta.

În acest sens, Curtea constată că „schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei.

Or, se mai arată, „simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei).

Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, situație în care se prevede expres souționarea distinctă.

De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală  din 1968 referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a reţinut că „ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei (prin încheiere) într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal”.

Tot astfel, se mai spune, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Credem că, deși cele de mai sus sunt aspecte pertinente, ele au o valoare mai degrabă teoretică. Uneori este deosebit de dificil pentru judecător să evite referirile la existența faptei sau la vinovăția inculpatului, cu ocazia pronunțării asupra schimbării de încadrare juridică. Ne gândim doar la situația în care încadrarea juridică se referă la elementul subiectiv al vinovăției (din fapta de omor în cea de loviri cauzatoare de moarte) unde doar atenta folosire a termenilor juridici protejează judecătorul de incompatibilitate.

 

Aplicarea deciziei Curții în procesele aflate în apel

În cauzele aflate în faza de judecată a apelului, în care prima instanță s-a pronunțat deja prin aceeași hotărâre asupra schimbării de încadrare și asupra existenței faptei și vinovăției, situația se complică oarecum. Procesele sunt în curs, iar decizia nr. 250 trebuie să li se aplice.

Va trebui să stabilim dacă instanța de apel ar putea depăși acest viciu procedural, sau va fi obligată, raportat la intensitatea vătămărilor statuate de Curte, să trimită dosarul primei instanțe spre rejudecare.

Credem că cea de-a doua soluție este cea corectă, dat fiind, pe de o parte, că  aflându-ne în situația unei cauze pendinte, efectele deciziei i se vor aplica, iar pe de altă parte importanța precumpănitoare a drepturilor garantate de art. 6 CEDO, care au aplicare prioritară față de tăcerea art. 421 pct. 2 litera b) Cod proc. penală.

Dacă legea procesuală intrată în vigoare în  2014 a prevăzut inițial ca motive de trimitere spre rejudecare situația judecării în prima instanță fără prezența unei părți nelegal citate sau care deși legal citată s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta ori de a încunoștiința instanța, neregularitate invocată de acea parte  și a existenței cazurilor de nulitate absolută (nulități  prevăzute de art. 281 lit. a) din Cod, prin OUG nr. 18/2016[8] au fost introduse două noi temeiuri pentru desființarea cu trimitere spre rejudecare și anume atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile.

Rațiunea modificării și a extinderii motivelor de trimitere a fost, se pare, aceea a tot mai frecventelor soluții ale practicii în acest sens, întemeiate pe principiile echității procesului penal, care aveau nevoie de o susținere normativă și în norma specială[9].

Cu toate acestea, legiuitorul nu a mers până la capăt, numeroase alte soluții ale Curților de Apel și ale Înaltei Curți fiind în sensul desființării cu trimitere, chiar fără un suport normativ procesual penal, soluțiile fiind întemeiate pe motivul lipsei unei cercetări judecătorești efective, lipsei unei motivări a soluțiilor de condamnare, nerespectării principiului nemijlocirii (raportat uneori și la nelegala compunere a completului de judecată, art. 281 al. 1 lit. a), a necesității respectării gradului dublu de jurisdicție sau a echității procedurii în ansamblul său.

Curtea nu lasă loc de îndoială asupra valorii drepturilor încălcate odată cu „dublaˮ pronunțare prin hotărâre. Astfel, se constată că, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei.

Curtea de apel (ori instanța supremă), căreia i se aduce în discuție această chestiune nu ar putea, credem, să afirme că vătămarea procesuală ar fi compensată prin discutarea schimbării de încadrare, sau să arate că decizia referită s-ar aplica doar pentru viitor, cererilor de schimbare de încadrare formulate după  45 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial.

O astfel de interpretare ar fi de-a dreptul formalistă și ar nesocoti profund rațiunea deciziei Curții. În funcție de momentul procesual al formulării cererii de schimbare de încadrare, s-ar crea unele situații vădit neechitabile, fără ca aceasta să poată fi rezonabil justificat. Pretinsa acoperire a nulității ste falsă, deoarece acuzatul are dreptul de a pune concluzii în dublu grad de jurisdicție asupra încadrării juridice corecte dată faptei materiale comise.

Or, soluțiile pentru procesele în curs, în care nu s-a pronunțat încă decizia din apel, trebuie să fie unice, iar aceasta indiferent de intensitatea schimbării de încadrare puse în discuție, admisă ori respinsă prin sentință. Inculpații trebuie cu toți să aibă dreptul  de a cunoaște, anterior dezbaterii vinovăției lor, textul de lege asupra căreia răspunderea penală ar putea fi angajată

În opinia noastră, apelul se impune să fie admis, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, cu trimitere la Decizia nr. 250/2019 a Curții și la art. 6 al Convenției EDO. Mai mult, este necesară și referirea la art. 2 al Protocolului nr. 7 al Convenției.

Cu privire la momentul de la care se va realiza rejudecarea, credem că, în aplicarea art. 424 alin. (4) Cod proc.penală, instanța de apel va păstra actele procedurale efectuate până la punerea în discuție a schimbării de încadrare juridică, noua judecată urmând să poarte asupra acestei cereri și, desigur, asupra fondului acuzației. Situația însă poate fi din nou generatoare de discuții.

 

Incompatibilitatea judecătorului fondului în rejudecare. Readministrarea probatoriului?

 

Dacă s-a stabilit că, de regulă, judecătorul care se pronunță referitor la schimbarea de încadrare juridică poate soluționa și cauza pe fond, în cazul în care instanța de apel trimite cauza spre rejudecare, acesta va deveni incompatibil.

Pronunțarea asupra fondului exclude participarea la rejudecarea cauzei, deoarece, potrivit art. 64 alin. 3 Cod proc.penală, „judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărâriiˮ.

Dosarul casat va fi astfel repartizat altui complet de judecată al aceleiași instanțe. Va fi însă suficient pentru echitabilitatea procedurii reluarea procesului din faza de dezbatere asupra schimbării de încadrare juridică? Răspunsul este în opinia noastră negativ. Noul complet va trebui să readministreze probatoriul, atât sub aspectul existenței faptei și a vinovăției, cât și asupra încadrării juridice, dacă în primul ciclu procesual s-au administrat probe în acest sens.

Aceasta deoarece judecătorul care pronunță soluția într-o cauză penală este în mod obligatoriu cel care trebuie să perceapă personal probele administrate în cauză.

Soluția justă în situația în care completul de judecată se schimbă după administrarea probatoriului  este aceea ca noul judecător să procedeze la readministrarea acestuia nemijlocit, nefiind suficientă studierea transcriptelor care conțin probele.

Curtea de la Strasbourg a stabilit, în cauzele Beraru c. României și Cutean c. României că nemijlocirea parțială (în sensul că judecătorul care pronunță soluția percepe probele doar din filele dosarului, chiar dacă dezbaterea fondului are loc în fața sa) naște probleme cu privire la caracterul echitabil al procedurii în ansamblu.

Astfel, s-a apreciat că un aspect important al procesului echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii (sau coinculpatul, acesta subsumându-se noțiunii de „martorˮ în sensul Convenției),  în fața judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție în cadrul căreia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, adaugă Curtea, o modificare adusă compunerii instanței ulterior audierii unui martor important ar trebui  să determine o nouă audiere a martorului.

Similar, În cauza Beraru c. României (hot din 18.03.2014), CEDO afirmă că reclamantul a fost condamnat pe baza unor mărturii ce nu au fost ascultate direct de cel de-al doilea judecător numit (primul rămânând în complet), considerând că disponibilitatea stenogramelor nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în timpul procesului.

Astfel, de regulă, în situația în care prima instanță a administrat probe, după desființarea cu trimitere spre rejudecare pentru motivele pe care le-am precizat, apreciem că se impune readministrarea probatoriului pentru respectarea principiului nemijlocirii.

 

 

Putem concluziona, chiar și după aceste scurte observații emise, la cald, că decizia nr. 250/2019 este una ce va produce importante schimbări în configurația procesului penal, atât din punct de vedere al aplicării sale proceselor pendinte, cât și pentru viitor.

 

 

 

 

 

[1]  G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD, nr. 2/1967, p.106

[2] V. Dongoroz, în, Colectiv, Explicațiile teoretice ale Codului de procedură penală român, Vol. II, Ed. Academiei, 1976, p. 181

[3] Pentru dezvoltări, a se vedea G. Bodoroncea, în Colectiv, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. II, Ed. CH Beck, 2017, p. 1569 și urm.

[4] V. Cioclei, Incidența neconstituționalității parțiale a infracțiunii de abuz în serviciu asupra pedepselor definitive. Chestiune de drept, studiu accesat pe https://www.universuljuridic.ro/incidenta-neconstitutionalitatii-partiale-infractiunii-de-abuz-serviciu-asupra-pedepselor-definitive-chestiune-de-drept/ la 5.03.2019

[5] „decizia Curţii Constituţionale este rezultatul unui control de constituţionalitate în urma căruia norma îşi pierde validitatea constituţională. Sancţiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecinţe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminareˮ.

[6] publicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 14 martie 2016

[7] publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016

[8] Publicată în  M.Of. 389 din 23 mai 2016

[9] A se vedea și A. Stan,  Desființarea cu trimitere spre rejudecare în procesul penal. Nulități absolute și relative. Dezvoltare jurisprudențială și aplicare directă a convenției CEDO, accesat la http://revista.universuljuridic.ro/desfiintarea-cu-trimitere-spre-rejudecare-procesul-penal-nulitati-absolute-si-relative-dezvoltare-jurisprudentiala-si-aplicare-directa-conventiei-cedo/