DE LA MARTOR LA SUSPECT

Reasezarea structurii procesului penal, prin redefinirea partilor si subiectilor procesuali odata cu intrarea in vigoare a noului Cod a produs o reasezare a acestor institutii. Renuntarea la calitatea de invinuit, imposibilitatea ca persoana vatamata sa dobandeasca in cadrul procesual calitatea de parte prin constituirea de parte vatamata sunt doar unele dintre modificarile radicale in acest sens.

Insa de departe cea mai discutabila schimbare de conceptie pare a fi pe de o parte renuntarea la calitatea de faptuitor (de iure, desi chiar sub acest aspect Codul nu renunta la acest termen) iar pe de alta parte recunoasterea implicita a posibilitatii audierii ca martor a viitorului suspect in cauza.

In fapt, recunoasterea pare chiar expresa, din moment ce art. 118 CPP, declaratia de martor data de o persoana care, in aceeaşi cauza, anterior declaratiei a avut sau, ulterior, a dobandit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosita impotriva sa. Organele judiciare au obligatia sa mentioneze, cu ocazia consemnarii declaratiei, calitatea procesuala anterioara.

Desi se vrea a se institui intr-o norma de protectie, dispozitia mai sus amintita are mai degraba efectul invers, acela de a obliga, sub juramant, o persoana  despre care nu se poate spune ca este straina de o acuzatie penala, de a da detalii despre o presupusa fapta. Aspectul  excluderii ulterioare a probei desi se doreste a fi o tardiva reparare a veritabilei incalcari a unor drepturi, nu are in realitate acest efect, organul de cercetare afland anumite informatii utile anchetei.

Noua conceptie a fost criticata in doctrina, apreciindu-se ca renuntarea la calitatea de faptuitor, respectiv invinuit da cale libera incalcarii unor drepturi fundamentala, prin imposibilitatea faptuitorului-martor de a se prevala de beneficiile specifice suspectului.

S-ar putea considera ca pozitia faptuitorului audiat ca martor este una fericita, din moment ce autoritatile nu au inteles sa formuleze o acuzatie penala impotriva sa. Intrebarea care se naste este insa-care este diferenta intre formularea oficiala, prin imputarea unei fapte pe calea unei ordonante (de efectuare in continuare a urmaririi penale) si suspiciunea autoritatilor, bazata pe indicii, dar neconcretizata intr-un asemenea act?

Situatia este problematica. De iure, formularea unei acuzatii coincide cu momentul aducerii la cunostinta unei persoane a calitatii de suspect. La o analiza mai atenta a dispozitiilor art. 305 al. 3 CPP, s-ar parea ca nu formalismul prezentarii verbale a acuzatiei si nici macar anterioare emitere a ordonantei procurorului sunt in realitate momentul formularii acuzatiei, ci existenta datelor si probelor la care legea face referire.

Legat de standardul probatoriu la care se face referire in norma, indiciile rezonabile (definite de o vasta jurisprudenta CEDO ca fiind date, informatii apte sa convinga un observator obiectiv ti impartial ca este posibil ca o persoana sa fi comis o infractiune) trebuie sa rezulte din date si din probe. Evident ca acestea pot proveni doar din probe, fiind exclus insa sa se bazeze exclusiv pe date. Dezavantajul major este acela ca notiunile, inevitabil, se definesc prin ele insele.  Cert este insa ca datele sunt elemente de fapt care nu au ca sursa probele prevazute de lege, spre exemplu procesul-verbal de stabilire a comportamentului simulat (mult discutatul test poligraf).

Cu referire la cele de mai sus, asa cum s-a mai afirmat, diferentierea teoretica intre standardul de proba necesar efecturii urmaririi penale fata de suspect cu cel necesar inculparii acestuia este in mare parte artificiala. In practica, ea devine un doar un formalism cerut de lege, bifarea de catre organele de cercetare penala a unui moment procedural. In dosarele in care se solicita luarea unor masuri preventive de catre instanta, formalismul celor doua erape devine si mai evident, dobandirea calitatii de suspect si apoi a celei de inculpat succedandu-se cu o rapiditate descurajanta. Pe de alta parte, nu se poate totusi sa nu remarcam ca, in situatia unor dosare in care intre audierea ca suspect si cea ca inculpat trece o perioada mai lunga de timp, a doua declaratie poate fi o oportunitate pentru viitorul inculpat sa lamureasca aspecte ale cauzei ori sa formuleze cereri pe care initial nu le-a efectuat.

Este evident ca existenta datelor si probelor la care face referire art. 305 al. 3, are, de facto, valenta unei acuzatii penale, pentru ca asa cum doctrina si jurisprudenta CEDO a apreciat ca dobandirea calitatii de suspect intervine ex lege atunci cand sunt indeplinite conditiile art. 77 si 305 al. 3 CPP, care impun organului judiciar sa constate existenta unei acuzatii in materie penala.  In cauza Brusco c. Frantei, Curtea Europeana a statuat ca o persoana dobanziste calitatea de suspect nu din momentul in care aceasta calitate ii este adusa la cunostinta, ci din momentul in care autoritatile aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea unei infractiuni.

  • Martorul, obligatii, juramantul
  • Dreptul la tacere vs dreptul de a nu spune adevarul (volonciu)
  • Dreptul de neautoincriminare
  • Brusco c. elvetiei
  • Excluderea probelor
  • Formularea unei acuzatii in materie penala