MASURILE PREVENTIVE IN CAMERA PRELIMINARA. RESTRANGEREA NEJUSTIFICATA A DREPTULUI LA O CALE DE ATAC. ARGUMENTE DE NECONSTITUTIONALITATE

Dupa ce am tratat intr-unul din studiile anterioare problema intoarcerii prin Legea nr. 75/2016 la necontradictorialitatea partiala a institutiei camerei preliminare, sau a limitarii mijloacelor de proba in cadrul aceleiasi institutii, aspecte pe care le-am considerat un regres cu valente contrare constitutiei (tratate ulterior in aceeasi nota si de doctrina de specialitate), se impune a observa o alta dispozitie modificata prin acelasi act normativ, care poate pune serioase probleme practice.

Norma pe care intelegem sa o supunem analizei si criticii este cea prevazuta de art. 348 al. 2 Cod procedura penala si care priveste masurile preventive in procedura camerei preliminare.

La data de 4 noiembrie 2016, Tribunalul Timis a sesizat prin incheiere Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 348 al. 2 Cod procedura penala, in urma sesizarii intemeiate pe argumentele expuse mai jos.

Situatia premisa supusa discutiei, destul de rar intalnita in practica si de aceea poate mai usor de trecut cu vederea este urmatoarea: inculpatul este trimis in judecata prin rechizitoriu, fiind aflat sub puterea unei masuri preventive dispusa in faza urmaririi penale. Potrivit art. 207 CPP, judecatorul de camera preliminara de la instanta competenta va verifica masura preventiva si  o va mentine, inculpatul primind cu aceasta ocazie o copie a actului de sesizare si comunicandu-i-se dreptul de a formula cereri si exceptii in termenul de 20 de zile.

Inculpatul formuleaza cereri si exceptii dintre cele care fac obiectul camerei preliminare iar acestea sunt respinse de judecator, incheierea urmand a fi comunicata pentru exercitarea caii de atac prevazuta de art. 347 CPP. Masura preventiva este din nou pusa din oficiu in discutie si este mentinuta pe durata legala, termenul stabilit (comun discutarii exceptiilor si starii de arest) fiind, de regula, in preajma expirarii termenului legal de 30 de zile.

Dupa exercitarea contestatiei, dosarul va fi trimis la instanta superioara, care nu acorda un termen scurt de judecata, ci un termen care depaseste sau este apropiat de cele 30 de zile. Masura preventiva aflata in curs trebuie supusa verificarii din oficiu, insa situatia problematica este ce instanta va face aceasta analiza.

Potrivit art. 348 al. 2 CPP, in forma in vigoare in prezent, in cauzele in care fata de inculpat s-a dispus o masura preventiva, judecatorul de camera preliminara de la instanta sesizata cu rechizitoriu sau, dupa caz, judecatorul de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara ori completul competent de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, investit cu solutionarea contestatiei, verifica legalitatea si temeinicia masurii preventive, procedand potrivit dispozitiilor art. 207.

Astfel, interpretarea dispozitiei legale (data si de doctrina elaborata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 75/2016) este in sensul ca, odata ce dosarul a trecut in faza contestatiei impotriva incheierii de solutionare a cererilor si exceptiilor specifice obiectului camerei preliminare, instanta sesizata cu rechizitoriu nu mai este competenta a se pronunta asupra legalitatii si temeiniciei masurilor preventive, aceasta sarcina cazand asupra instantei ce va solutiona contestatia.

Analizand succesiunea normelor legale, practica instantei supreme, principiile constitutionale si cele statuate de CEDO, opinam ca forma actuala a art. 348 al. 2 CPP, asa cum a fost modificat prin dispozitiile Legii nr. 75/2016 contravine dispozitiilor constitutionale, in masura in care verificarea legalitatii si temeiniciei masurii preventive este, pe perioada solutionarii contestatiei prevazute de art. 347 CPP, in competenta de prima si ultima instanta a instantei ce solutioneaza contestatia.

Dispozitiile constitutionale incalcate se refera la egalitatea in fata legii (asa cum vom arata, in cazul mai multor inculpati, unii vor beneficia de calea de atac a contestatiei, iar altii nu, in functie de instanta pe care inteleg sa o investeasca), la libertatea individuala si garantarea unei cai de atac in aceasta materie si la dreptul de liber acces la justitie.

Norma in discutie pare a aduce atingere si unui principiu fundamental al procesului penal, acela care garanteaza o cale de atac in materia masurilor preventive, statuat de art. 9 al. 3 din Codul de procedura penala: „Orice persoana arestata are dreptul de a fi informata in cel mai scurt timp si intr-o limba pe care o intelege asupra motivelor arestarii sale si are dreptul de a formula contestatie impotriva dispunerii masurii.”

De asemenea, modificarea art. 348 al. 2 CPP apare a fi si o restrangere a unor drepturi si libertati, fiind vorba de blocarea dreptului la o cale de atac, fara o justificare temeinica si fara ca aceasta sa fie necesara intr-o societate democratica, incalcand norma constitutionala de la art. 53. Renuntarea la o cale de atac deja existenta, in domeniul masurilor preventive, este o masura extrema pentru situatii extreme, si nu o optiune de politica legislativa.

Comparand dispozitiile mai sus citate cu cele ale art. 5 par. 4 din Conventia de la Roma, se pare ca dispozitiile procesual penale interne ofera un grad de protectie mai ridicat decat Conventia Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 5 al. 4 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, „orice persoana privata de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui Tribunal pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.”  S-a apreciat in jurisprudenta Curtii ca art. 5 par. 4 nu impune dreptul la o cale de atac impotriva unei decizii judiciare prin care s-a ordonat sau prelungit detentia, statele nefiind obligate  a institui un dublu grad de jurisdictie care sa examineze cererea de eliberare a celui arestat.

Cu toate rezervele instantei europene, care nu a considerat necesara garantarea controlului detentiei prin asigurarea unei cai de atac, dispozitiile interne statuate cu titlu de principiu constitutional si procesual penal vor prevala, intrucat, potrivit art. 20 din Constitutia Romaniei, “daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”. Taza finala a textului, introdusa prin revizuirea constitutionala din 2003 a instituit regula prioritatii, admitand posibilitatea ca legile interne sa contina dispozitii mai favorabile referitor la drepturile omului, caz in care acestea devin prioritare, cum, de altfel, ar trebui sa fie cazul in situatia supusa analizei.

Revenind la norma procedurala penala care, in opinia noastra, contravine unor principii fundamentale, mai sus enuntate, art. 348 al. 2 CPP, forma initiala a acestuia la momentul intrarii in vigoare a noii legislatii (1 februarie 2014) a fost urmatoarea:

“Art. 348 (1) Judecatorul de camera preliminara se pronunta, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, mentinerea, inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a masurilor preventive.

Art. 348 (2) In cauzele in care fata de inculpat s-a dispus o masura preventiva, judecatorul de camera preliminara verifica legalitatea masurii preventive, procedand potrivit dispozitiilor art. 207.”

Astfel, legea nu prevedea care judecator de camera preliminara va dispune asupra masurilor preventive, insa interpretarea majoritara a fost aceea ca era vorba de judecatorul de la prima instanta, cea investita cu rechizitoriul, in toate cazurile, chiar daca dosarul se afla in calea de atac cu privire la exceptiile ridicate in procedura camerei preliminare.

Cu toate acestea, sesizandu-se aspecte izolate de practica neunitara, Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie si  Procurorul General al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie au sesizat Inalta Curte de Casatie si Justitie cu solutionarea unui Recurs in Interesul Legii vizand interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 348 al. 2 CPP, potrivit art. 471 Cod procedura penala.

Completul competent, prin decizia din 8 septembrie 2014 a admis sesizarea si a statuat ca “In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 348 si art. 347 din Codul de procedura penala Judecatorul de camera preliminara de la instanta sesizata prin rechizitoriu, a carui incheiere prin care s-a dispus inceperea judecatii a fost atacata cu contestatie, are competenta de a se pronunta asupra masurilor preventive, conform dispozitiilor legale care reglementeaza masurile preventive in procedura de camera preliminara, pana la solutionarea contestatiei prevazute in art. 347 din Codul de procedura penala.”

In considerentele deciziei, completul Inaltei Curti a aratat ca „judecatorul de camera preliminara de la instanta sesizata prin rechizitoriu se va pronunta cu privire la luarea, mentinerea, inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a masurilor preventive, procedand potrivit dispozitiilor art. 207 din Codul de procedura penala, iar solutia acestuia va putea fi contestata in termen de 48 de ore, in procedura reglementata de art. 205 din Codul de procedura penala.”

S-a mai aratat ca “O interpretare contrara a dispozitiilor legale mentionate, in sensul ca judecatorul de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara sau, dupa caz, completul format din 2 judecatori de camera preliminara de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, sesizat cu judecarea contestatiei prevazute in art. 347 din Codul de procedura penala, ar avea competenta de a se pronunta cu privire la masurile preventive, ar conduce fie la excluderea caii de atac a contestatiei impotriva incheierii prin care se dispune asupra masurilor preventive in procedura de camera preliminara, solutie care contravine flagrant dispozitiilor art. 205 din Codul de procedura penala, fie la solutia atribuirii competentei de a judeca aceasta contestatie judecatorului de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara in raport cu instanta care exercita controlul judiciar pe calea contestatiei prevazute in art. 347 din Codul de procedura penala, desi nu exista nicio prevedere legala care sa reglementeze aceasta competenta.”

Prin urmare, solutia statuata a fost in sensul ca prima instanta, cea sezizata cu actul de trimitere in judecata, va solutiona cererile ce privesc masura preventiva, fie ca acestea sunt formulate pe calea procedurii prevazute de art. 242 CPP, fie ca este vorba de verificarea din oficiu, inainte de expirarea termenelor maxime prevazute de lege. Cum era firesc, incheierile pronuntate astfel se puteau ataca cu contestatie, in temeiul art. 205 CPP rap. la art. 425 ¹.

Prin modificarile operate prin Legea nr. 75.2016, legiuitorul a considerat, probabil din ratiuni de evitare a restituirii dosarului primei instante doar pentru verificarea masurilor preventive, ca acesta verificare se impune a fi realizata de instanta in fata careia se afla cauza, iar nu in toate cazurile de instanta de fond. Astfel, Decizia Inaltei Curti suscitata si-a incetat aplicabilitatea, procedandu-se la o veritabila restrangere a unui drept, prin privarea de o cale de atac. Legea modificatoare a corelat dispozitia de la art. 248 al. 2 si  cu art. 205 CPP, stabilind ca doar impotriva incheierilor prin care judecatorul de camera preliminara de la instanta sesizata cu rechizitoriu dispune asupra masurilor preventive se poate formula contestatie. Interpretand per a contrario, apare astfel evident ca impotriva celorlalte incheieri, cele pronuntate de judecatorul investit cu solutionarea contestatiei, nu se poate formula calea de atac, acestea fiind definitive.

Asadar, observand si dispozitiile art. 348 al. 1, s-ar parea ca odata dosarul ajuns in contestatie, o cerere de inlocuire a masurii preventive formulata autonom, in scris, (intemeiata pe dispozitiile art. 242 CPP) ar trebui totusi adresata primei instante, pe cand o cerere de inlocuire formulata in scris sau verbal cu ocazia discutarii legalitatii si temeiniciei masurii din oficiu, ar fi de competenta instantei superioare. Sau s-ar putea spune ca, odata formulata in fata sa o cerere de inlocuire, instanta superioara ar trebui sa se declare necompetenta? In acest caz, daca am admite ca prima instanta este competenta sa judece o cerere de inlocuire formulata de inculpat, autonom, contestatia impotriva incheierii  s-ar putea judeca chiar de acelasi complet care ar trebui sa discute din oficiu legalitatea masurii pentru alt inculpat (in cazurile mai multor inculpati cu masuri preventive in curs). Astfel, absurdul situatiei ar fi ca, la acelasi termen stabilit de judecatorul de camera preliminara de la instanta superioara sa se discute legalitatea masurii pentru un inculpat, cererea de inlocuire formulata verbal de acesta, contestatia celuilalt inculpat sau a Parchetului si contsatatia cu privire la exceptiile de camera preliminara. In orice caz, chiar daca un alt complet ar primi spre judecata contestatia cu privire la inlocuirea dispusa de prima instanta, situatia nu s-ar schimba in caracterul ei atipic,  instanta superioara fiind prima instanta pentru un inculpat si instanta de contestatie pentru un altul, aspect profund inechitabil, contrar art. 16 al. 1 din Constitutie privind egalitatea in fata legii.

Aspectul ca, prin modificarea art. 348 (2) CPP, persoana care a formulat contestatie in temeiul art. 347 CPP sau alti inculpati care nu au formulat aceasta cale de atac sunt privati de a contesta solutia cu privire la masurile preventive este neconstitutional. Aceasta nu prin faptul ca incheierea instantei superioare este definitiva, ci prin faptul ca legalitatea masurilor de preventie sunt solutionate de aceasta instanta.

Chestiunea de neconstitutionalitate nu este asadar aceea ca ar fi necesara o cale de atac la o noua instanta superioara impotriva incheierii instantei ce solutioneaza contestatia, ci faptul ca aceasta din urma instanta trebuie sa judece doar contestatia impotriva incheierii pe care trebuie sa o pronunte instanta de fond.

Solutia anterioara modificarii legislative  a Legii 75/2016 era fireasca si in conformitate cu normele legii fundamentale si ale Conventiei de la Roma. Astfel, judecatorul de camera preliminara, care, potrivit art. 346 (7) CPP, urmeaza sa exercite si functia de judecata in cauza, este cel  apt a statua privitor la masurile preventive. Prin incheierea pronuntata potrivit art. 346, acesta a dispus inceperea judecatii sau a trimis cauza la procuror. In situatia de admitere sau respingere a contestatiei formulate impotriva acestei incheieri, cauza se va intoarce in faza de urmarire penala, procurorul va remedia eventualele neregularitati, sau dosarul va reveni aceluiasi judecator care va solutiona cauza pe fond. In toate situatiile, aspectul solutionarii ca prima si ultima instanta de catre instanta superioara a chestiunilor privind masurile preventive este contrara Constitutiei, principiului suprematiei legii, dreptului la un recurs efectiv, la un control al solutiilor privind masurilor preventive si al dreptului de acces la o instanta.

S-ar putea afirma de criticii exercitarii nelimitate a cailor de atac in materia masurilor preventive ca mai exista situatii in care calea de atac este oprita, cum ar fi cazul mentinerii masurii dispusa prin sentinta (art. 399 al. 1CPP) sau verificarea masurilor prin incheiere la instanta de apel. Problema supusa analizei nu este insa una similara discutarii masurilor preventive in apel. Prin modificarea ce o criticam, legiuitorul a asimilat, se pare, contestatia, o cale de atac, e adevarat, ordinara, dar specifica anumitor materii, cu apelul, o cale complet devolutiva a fondului unei acuzatii penale ce se judeca in urma unei sentinte a primei instante. Este real ca, potrivit interpretarii per a contrario a art. 206 CPP, incheierile pronuntate in apel asupra masurilor preventive sunt definitive, insa nu exista o similitudine intre cele doua situatii. Astfel, instanta de apel este investita cu solutionarea din nou a fondului unei cauze penale, cu toate aspectele ce decurg din aceasta. Este firesc ca prima instanta sa nu mai aiba nicio atributie de judecata, aceasta fiind desesizata prin sentinta. Prima instanta, cu rezervele incompatibilitatii, poate fi reinvestita doar ca urmare a desfiintarii cu trimitere spre rejudecare.

In cazul contestatiei insa, cauza trece doar temporar in judecata instantei superioare, pentru ca, asa cum am aratat si in cele ce preced, dosarul se va intoarce la instanta de fond in aproape toate cazurile. Camera preliminara este doar o faza intermediara a procesului penal, in urma careia nu este niciodata solutionat fondul acuzatiei penale. Trecerea verificarii masurii preventive din competenta judecatorului de camera preliminara de la prima instanta , care a solutionat-o initial la inregistrarea dosarului prin incheiere supusa caii de atac, in baza art. 207 CPP, la judecatorul instantei superioare, ingradeste accesul la o cale de atac in materia masurilor preventive, accesul liber la justitie si incalca dreptul la un proces echitabil.

Curtea Constitutionala a aratat prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015 ca  „Potrivit art. 21 alin. (1) din Constitutie, orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept. In reglementarea exercitarii acestui drept legiuitorul are posibilitatea sa impuna anumite conditii de forma, tinand de natura si de exigentele administrarii justitiei, fara insa ca aceste conditionari sa aduca atingere substantei dreptului sau sa il lipseasca de efectivitate. Totodata, Curtea a retinut, in jurisprudenta sa, ca accesul liber la justitie nu vizeaza numai actiunea introductiva la prima instanta de judecata, ci si sesizarea oricaror altor instante care, potrivit legii, au competenta de a solutiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor legitime ale persoanelor presupune, in mod logic, si posibilitatea actionarii impotriva hotararilor judecatoresti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului partilor de a exercita caile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justitie.”

Asadar, restrangerea dreptului de a formula contestatie impotriva incheierilor pronuntate de judecatorul de camera preliminara prin restructurarea art. 348 al. 2 CPP odata cu Legea nr. 75/2016 apare ca fiind contrara unor principii ale legii fundamentale si ale procesului penal. O rapida remediere a acestui aspect, chiar inainte de pronuntarea Curtii Constitutionale, prin revenirea la posibilitatea justei exercitari a contestatiei ar duce la respectarea deplina a drepturilor procesuale, restranse prin incalcarea mai multor principii garantate de Constitutie.

Avocat – ADRIAN STAN, Baroul Timis