DESPRE EXCESE SI ARBITRAR IN MATERIA ARESTARII PREVENTIVE

Despre arestarea preventiva s-a scris mult, atat sub vechea reglementare a art. 148 al Codului procedural din 1968, cat si dupa intrarea in vigoare a noii legislatii. Și jurisprudenta de la Strasbourg este deosebit de consistenta sub acest aspect, si chiar numai daca ne raportam la cauzele mai vechi, din anii 1970-1980 contra Germaniei, Austriei sau Regatului Unit, frecvent amintite de doctrina. Practic, principiile care guverneaza masurile preventive privative de libertate au fost trasate in acea perioada, si toate deciziile ulterioare fac referiri la jurisprudenta anterioara.

Cu toate acestea, un aspect nou intervenit dupa 1 februarie 2014 in legea procesual penala interna este cel al sensibilei diferente dintre masura arestului preventiv si cea a arestului domiciliar, doua masuri privative de libertate, care, desi foarte diferite din punct de vedere a intensitatii privatiuni in concreto, au o reglementare aproape identica din punct de vedere normativ, mai exact al conditiilor impunerii acestora.

Criteriile de apreciere intre alegerea uneia dintre cele doua masuri apar a fi prea arbitrare si insuficient reglementate de legiuitor, aceasta in detrimentul masurii mai usoare, singurele aparente elemente de individualizare – proportionalitatea, caracterul suficient si necesitatea, fiind deosebit de abstracte si facand ca optiunea instantelor sa fie una mai mult discretionara decat bazata pe elemente concrete.

In primul rand, trebuie observat ca art. 218 CPP, care reglementeaza institutia arestului la domiciliu, nu prevede criterii proprii pentru luarea acestei masuri, ci face trimitere la art. 223, din materia arestului preventiv. Doctrina a observat ca aceasta suprapunere normativa  este nefericita si lipseste de substanta caracterul progresiv al masurilor preventive (suprapunere prezenta si prin prevederea acelorasi conditii pentru dispunerea controlului judiciar pe cautiune, masura ce nu face insa obiectul prezentei analize).

Masura arestului domiciliar este astazi unanim considerata una privativa de libertate, controversele asupra caracterului restrictiv sau privativ al acesteia fiind practic incheiate. In hotararea Curtii Constitutionale nr. 361/2015 (prin care, pentru o scurta perioada de timp, arestul domiciliar a fost declarat neconstitutional), se arata in acest sens ca arestul la domiciliu este considerat „o privare de libertate”, in sensul art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, constituind o ingerinta in dreptul fundamental al libertatii individuale.  La fel a statuat si instanta europeana in mai multe cauze celebre, printre care are a fi amintita macar Guzzardi contra Italiei.

Luarea masurilor preventive se supune in primul rand scopurilor generale ale acestora, prevazute de art. 202 al. 1 CPP: asigurarea bunei desfasurari a procesului penal, impiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmarire sau judecata si prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Lasand la o parte ca, in opinia noastra, aceste scopuri se suprapun, in sensul ca ultimele doua par a fi mai degraba modalitati de atingere ale primului, formularea este una deosebit de generala si supusa aprecierilor discretionare. Nicaieri nu este explicitat ce se poate intelege prin buna desfasurare a procesului penal. Sa fie vorba despre prezenta inculpatului la judecata (desi, de regula, aceasta este doar o optiune), despre celeritatea procedurilor (desi termenul rezonabil se analizeaza in functie de mai multe criterii, printre care si diligenta autoritatilor), despre oferirea de declaratii in cauza?

S-a apreciat in doctrina recenta, in mod just, ca art. 202 al. 1 CPP poate pune chiar discutii de constitutionalitate, intrucat  tocmai raportarea la aceste dispozitii deschide calea spre arbitrariu si chiar abuzuri din partea instantelor de judecata. Argumentele jurisprudentiale ale CEDO sunt pertinente, deoarece impun o analiza concreta a necesitatii privarilor de libertate, dispozitiile suscitate fiind in realitate tocmai opusul unei asemenea analize, fiind in fapt o modalitate prin care o incheiere a judecatorului poate evita rigoarea analizei unor temeiuri relevante si suficiente, atat de des amintite de Curtea europeana. Multe hotarari ale instantelor se limiteaza la a afirma ca o anumita masura (de regula cea mai aspra) este necesara in vederea atingerii scopurilor procesului penal (cu enumerarea acestora asa cum le prevede art. 202 al. 1 CPP), fara multe argumentatii suplimentare, altele decat cele ale obligatoriei suspiciuni rezonabile.

Revenind la analiza conditiilor luarii arestului domiciliar, nu se poate omite un aspect practic frecvent. Cazurile in care Parchetele formuleaza propuneri cu luarea ab initio a acestei masuri sunt deosebit de rare, prin raportare la cazurile in care se formuleaza referate cu propunere de luare a arestului preventiv. Acest aspect rapeste in mod nemeritat arestului la domiciliu caracterul de masura preventiva de sine statatoare si ii da mai mult un caracter subsidiar, de optiune a judecatorului sesizat. Exprimandu-ne fara rigoare juridica de data aceasta, Parchetul prefera sa ceara mai mult si sa obtina chiar mai putin, decat sa solicite de la inceput  masura mai usoara, considerand probabil riscanta, neavenita, sau chiar neonoranta aceasta ultima optiune.

Chiar formularea textului de la art. 218 al. 1 teza finala pare a sustine cele afirmate, prin prezenta expresiei daca este necesara si suficienta, aspectul suficientei  inducand o nota de subsidiaritate. Se intelege astfel ca masura va fi luata doar daca este suficienta, in caz contrar fiind admisa propunerea de luare a arestului in regim de detentie. Astfel, arestul domiciliar pare mai mult o optiune, o alternativa prea putin folosita, luata rar in analiza instantei sesizate si evitata tocmai pe temeiul insuficientei acesteia. In realitate, ceea ce, probabil s-a vrut initial un argument in favoarea acesteia, a fost deturnat in sens contrar, motivarile insuficientei masurii mai usoare fiind mult mai frecvente decat cele ale suficientei acesteia.

Nu se impune o noua analiza a conditiilor prevazute de art. 223 al. 1 CPP – cel al pericolului de fuga, de sustragere de la ancheta penala, de alterare a probelor sau de comitere de noi infractiuni, deoarece acestea sunt pe larg analizate in doctrina. Analiza se impune sa fie facuta doar motivelor in considerarea pericolului pentru ordinea publica, reglementate de art. 223 al. 2 teza finala si art. 218 al. 2 CPP, prin prisma folosirii acestuia frecvent ca unic argument in respingerea nejustificata a luarii arestului la domiciliu.

Una dintre cele mai discutate notiuni din dreptul procesual penal si in aceeasi masura si una dintre cele mai controversate este aceea de stare de pericol pentru ordinea publica. Aceasta deoarece, pe de o parte este cea mai uzitata de judecator atunci cand apreciaza asupra arestarii preventive iar pe de alta parte deoarece reglementarea acesteia nu este una suficient de explicita.

Cele mai multe incheieri de luare, prelungire ori mentinere a arestului preventiv (sau de respingere a cererii de inlocuire a acestuia) au ca temei aceasta magica expresie, cea a pericolului concret pentru ordinea publica. Excluzand desigur temeiurile de arestare bazate pe situatiile expres enumerate la lit. a-d ale art. 223 al. 1 CPP sau pe gravitatea extrema incontestabila a unor infractiuni, invocarea acestui temei, fara o analiza efectiva a fiecarei spete in parte, pune o deosebita problema din punt de vedere al dreptului la libertate, statuat de art. 5 din Conventia CEDO.

Desigur ca analizam acest aspect din punct de vedere al caracterului excesiv si, uneori, discretionar al invocarii pericolului abstract, in detrimentul analizei masurilor preventive mai usoare, cu precadere a arestului la domiciliu, care, in realitate, impune si el existenta starii de pericol.

Este greu de afirmat, daca, pe baza criteriilor puse la dispozitie de legiuitor, se poate vorbi de o stare de pericol care sa justifice luarea masurii extreme si o alta care sa duca la constatarea ca fiind suficienta a masurii alternative. Aceasta tocmai deoarece, in opinia noastra, reglementarea masurii mai usoare este insuficient de precisa si lasa o prea mare plaja de apreciere celui chemat sa judece o propunere de arestare.

Despre pericolul pentru ordinea publica se poate spune ca ar reprezenta rezonanta faptei in randul colectivitatii, care naste o temere a publicului si necesitatea ca organele statului sa intervina prompt, pentru stoparea pericolului. S-a spus ca tulburarea apta sa duca la o privare de libertate tine, intr-o anumita masura si de domeniul lucrurilor resimtite de opinia publica, judecatorul netrebuind sa fie insensibil la opinia publica, insa cu conditia sa asigure un echilibru intre interesul libertatii individuale si cel al protejarii ordinii de drept.

In opinia noastra, marja extrem de larga de apreciere, care permite judecatorului sa statueze asupra sentimentului de insecuritate, asupra indignarii opiniei publice, asupra tulburarii bunului mers social si sa le considere temeiuri suficiente pentru arestarea preventiva este daunatoare principiului prevalentei starii de libertate individuala. Ne intrebam care pot fi elementele concrete care sa conduca la aceste concluzii, avand in vedere faptul ca judecata trebuie efectuata avand la baza doar probele de la dosarul cauzei.  De multe ori se dovedeste ca o aparenta indignare, sau un fals sentiment de insecuritate poate avea la baza campanii mediatice mincinoase, denigratoare, atitudini de inducere in eroare a organelor judiciare, or, pot acestea prin ele insele sa duca la privarea de libertate a unor persoane?

Prezumtivul sentiment de insecuritate publica, avut in vedere de instante, este principalul motiv pentru care, atunci cand exista optiunea intre cele doua masuri privative de libertate, balanta este inclinata spre cea mai aspra. Acesta este de regula elementul decisiv care se pare ca impune privarea in detentie, in detrimentul celei domiciliare. Satisfactia publica prevaleaza,  in sensul ca este preferabil opiniei sociale tulburate ca persoana sa petreaca mai multe luni in detentie, cu rigorile, restrictiile carcerale ale unui centru de arest preventiv sau penitenciar decat sa suporte doar restrictia neparasirii domiciliului.

Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat. Atunci cand se poate opta pentru o masura mai putin grea si singurul motiv ce este avut in vedere este acela ca lasarea in libertate (in realitate arestul la domiciliu nu este stare de libertate, desi frecvent este astfel privit, in contradictie cu detentia) tulbura ordinea publica, hotararea este netemeinica si contrara art. 5 din CEDO.

Intorcandu-ne la normele legale, incercand a indentifica criterii distincte care sa duca la aplicarea masurii arestului la domiciliu, alineatul 2 de la art. 218 CPP prevede ca analiza conditiilor necesitatii si suficientei se face si prin raportare la gradul de pericol al infractiunii, scopul masurii, sanatatea, varsta, situatia familiala  si alte imprejurari privind persoana.  O parte dintre aceste criterii le dubleaza pe cele de la art. 223 al. 2, prin urmare singurele criterii distincte ar fi analiza suplimentara a sanatatii, varstei si situatiei familiale a acuzatului. Desigur ca acestea pot fi evaluate si ca alte imprejurari privind persoana (analiza impusa oricum si de art. 223), ajungand in final sa concluzionam ca art. 218 prevede aceleasi criterii ca si art. 223, pe care doar le reia, eventual aceasta reluare fiind inteleasa ca o necesitate a aplecarii mai in concret asupra acestora.

Situatia este oarecum ciudata, deoarece ar parea astfel ca o analiza mai concreta a situatiei celui acuzat s-ar impune doar daca s-ar pune problema luarii arestului la domiciliu, aspect contrar practicii CEDO, care impune in toate cazurile ca instantele sa identifice cat mai exact situatia persoanei propuse spre arestare in analiza optiunii sale. S-ar putea astfel  afirma ca atunci cand este propusa la arestare, analiza situatiei personale nu ar fi atat de riguroasa ca si atunci cand e vorba de o propunere directa cu luarea arestului la domiciliu.

Solutia ar trebui sa fie una singura, si practica europeana ar trebui sa prevaleze. Analiza masurii alternative ar trebui facuta cu aceeasi rigurozitate in toate cazurile, din oficiu, chiar si atunci cand aceasta nu este solicitata in subsidiar de aparare. Asadar, dupa motivarea necesitatii si proportionalitatii unei masuri, trebuie expuse si motivele insuficientei si lipsei de proportionalitate a celorlalte, mai usoare. Numai in acest fel este in mod real respectat principiul libertatii individuale a persoanei.

In concluzie, observand lacunele normative si insuficienta reglementare a masurii preventive a arestului domiciliar, consideram ca acesta nu si-a atins intru totul scopul pentru care a fost introdus in noua legislatie penala. El este privit mai degraba ca o optiune la arestul preventiv sau ca o atenuare a acestuia dupa ce cel dintai a depasit un termen rezonabil. Analiza uneori insuficienta a instantelor de judecata asupra imprejurarilor concrete ale cauzelor si prea frecventa referire abstracta la starea de pericol pentru ordinea publica fac ca masura arestului domiciliar sa fie in multe cazuri doar o iluzie.

 

Avocat ADRIAN STAN, Baroul Timis